ICCJ. Decizia nr. 3019/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3019/2011
Dosar nr.307/59/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 15 martie 2010, reclamanţii R.D., R.I. şi R.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în dosarul nr. 28384/CC constituit în baza notificării nr. 538/2001, care a fost soluţionată prin emiterea Dispoziţiei nr. 1673/800/2006.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin Sentinţa civilă nr. 442 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii R.D., R.I. şi R.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, în consecinţă, a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri în dosar nr. 28384/CC şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON.
Pentru a pronunţa aceasta soluţie, instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt potrivit căreia, urmare a Notificării nr. 538/2001 formulate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost emisă Dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara nr. 800 din 23 martie 2006, ulterior modificată prin Dispoziţia nr. 1673 din 15 iunie 2006, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafaţă de 501 m.p., înscris în CF nr. 18875 Timişoara, nr. top. 3055/2/2/2, precum şi pentru construcţiile demolate în suprafaţă de 125,85 m.p., dispunându-se, totodată, transmiterea dosarului către Comisia Centrală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Dosarul administrativ a fost transmis Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de către Primăria Municipiului Timişoara, fiind înregistrat sub nr. 28384/CC, iar în urma finalizării etapei înregistrării dosarului şi a verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură în cadrul desfăşurării etapei evaluării, dosarul a fost trimis spre evaluare către societatea de evaluatori SC C. SA, care a întocmit astfel raportul de evaluare nr. 546 din 11 august 2005, însă, în urma neregulilor constatate prin verificarea raportului, s-a procedat la înştiinţarea societăţii de evaluatori cu privire la obligaţia de refacere a raportului de evaluare. Potrivit adresei nr. 256 din 12 mai 2010 emisă de SC C. SA, ultima variantă a raportului de evaluare a fost transmisă pârâtei la data de 21 ianuarie 2010.
Instanţa de fond a constatat că, la o dată ulterioară, în dosarul nr. 28384/CC, a fost numită o nouă societate de evaluare, respectiv SC I.C. SRL, căreia i-a fost expediat dosarul de despăgubiri la 21 mai 2010, iar la data de 21 septembrie 2010, autoritatea pârâtă a comunicat reclamanţilor noul raport de evaluare, aceştia manifestându-şi acceptul pentru suma astfel stabilită.
La data de 25 ianuarie 2010, reclamanţii au înregistrat la sediul instituţiei pârâte o cerere privind eliberarea deciziei reprezentând titlul de despăgubire la care nu au primit niciun răspuns, prima instanţă constatând faptul că, până la data introducerii acţiunii, reclamanţii nu au avut cunoştinţă de niciun alt demers al autorităţii pârâte în ceea ce priveşte procedurile administrative parcurse în dosarul înregistrat cu nr. 28384/CC.
Curtea a reţinut faptul că, potrivit art. 16 alin. (7) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII Capitolul 5, în baza raportului de evaluare, Comisia Centrală poate proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare, această ultimă opţiune fiind utilizată de pârâtă atât în sensul reevaluării de către acelaşi evaluator, cât şi în sensul numirii unui nou evaluator în cauză, astfel încât instanţa de fond a apreciat că, în speţă, prin întocmirea noului raport de evaluare de către noul evaluator desemnat şi în lipsa oricăror informaţii privind observaţiile comisiei asupra acestui raport, reclamanţii sunt îndreptăţiţi a pretinde emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire ca urmare a finalizării etapei de evaluare.
Chiar dacă Legea nr. 247/2005 nu fixează un termen de finalizare a procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor reglementate de Capitolul 5 din Titlul VII, judecătorul fondului a apreciat că această împrejurare nu poate constitui o justificare pentru autoritatea publică pentru tergiversarea şi nesoluţionarea cererilor într-un termen rezonabil, aspect ce se constituie ca o garanţie a unui proces echitabil consfinţit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât în procedura prealabilă, cât şi în cea contencioasă.
În baza art. 274 şi urm. C. proc. civ., Curtea a obligat pârâta la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând onorariu avocaţial, achitat cu chitanţa nr. 1269102 din 19 martie 2010.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva Sentinţei civile nr. 442 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând în drept dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a făcut o expunere rezumativă a etapelor derulate în procedura administrativă de stabilire a despăgubirilor în dosarul nr. 28384/CC şi a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că, în speţă, au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei, dispunând obligarea sa la emiterea titlului de despăgubire, fără a ţine cont de aspectele obiective şi procedura complexă privind soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamanţilor.
Astfel, precizează recurentul, în cauza supusă judecăţii, etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamanţilor, în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 1673 din 15 iunie 2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Timişoara, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 28384/CC. Totodată, dosarul a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, au fost întocmite mai multe rapoarte de evaluare, iar ultimul raport de evaluare a fost comunicat şi reclamanţilor, care şi-au dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor, astfel încât, a precizat recurentul, în următoarea şedinţă a Comisiei Centrale, raportul amintit va fi supus aprobării în vederea emiterii deciziei conţinând titlul de despăgubire.
Instituţia recurentă a menţionat faptul că legiuitorul, neprevăzând un termen de soluţionare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, a lăsat la aprecierea Comisiei Centrale stabilirea ordinii de soluţionare a dosarelor privind acordarea despăgubirilor, astfel încât, prin Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 emisă în baza Normelor metodologice aprobate prin HG nr. 1095/2005, s-a stabilit ca selecţia dosarelor de despăgubiri să se facă aleatoriu, însă, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, Comisia Centrală a stabilit drept criteriu de soluţionare ordinea înregistrării dosarelor.
În ceea ce priveşte obligarea autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată, recurentul a susţinut, pe de o parte, că, în speţă, erau aplicabile prevederile art. 275 C. proc. civ., întrucât Comisia Centrală a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamanţilor şi pretenţiile acestora.
Pe de altă parte, recurentul a invocat prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., solicitând micşorarea cuantumului cheltuielilor de judecată.
În fine, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat că nu poate fi obligată să plătească, în nume propriu, cheltuielile de judecată, pentru că nu are un buget prevăzut în acest scop.
4. Apărările intimaţilor
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate de recurent, precum şi de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Cu privire la încălcarea principiului termenului rezonabil
Intimaţii-reclamanţi au supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a emite Decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul teren în suprafaţă de 501 m.p., înscris în CF nr. 18875 Timişoara, nr. top. 3055/2/2/2, precum şi pentru construcţiile demolate în suprafaţă de 125,85 m.p., pentru care au fost propuse măsuri reparatorii prin echivalent prin Dispoziţia Primarului Municipiului Timişoara nr. 800 din 23 martie 2006, ulterior modificată prin Dispoziţia nr. 1673 din 15 iunie 2006, în contextul împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată şi reţinute ca atare prin sentinţa recurată.
Înalta Curte constată că reclamanţii au început procedura de recuperare a bunurilor lor ori a contravalorii acestora prin formularea unei notificări în anul 2001, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 28384/CC, fiind finalizată etapa evaluării.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în mod întemeiat, a reţinut că, prin conduita manifestată în soluţionarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi emiterea titlului de despăgubire se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea procedurii administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care, într-adevăr, nu poate fi parcursă în termenul general de 30 de zile reglementat în art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice. În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activităţi de executare a legii şi stabilirii ordinii soluţionării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil şi a celorlalte garanţii ale bunei administrări.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005, care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe învestite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimaţilor.
Aşa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancţionat instanţa de fond, prin hotărârea pronunţată, a fost refuzul continuării procedurii după emiterea raportului de evaluare, încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative şi prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii (aproximativ 9 ani) aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dreptului de proprietate ocrotit în Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie.
Toate aceste elemente conturează cu pregnanţă caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
La pronunţarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa anterioară şi unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: Decizia nr. 1655 din 20 martie 2007 şi Decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007); Decizia nr. 4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008); Deciziile nr. 3857 şi nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2008 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009); Decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 şi Decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011).
Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată
Înalta Curte reţine faptul că, în mod corect, instanţa de primă jurisdicţie a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege şi nu a emis într-un termen rezonabil Decizia reprezentând titlul de despăgubire, obiect al cererii introductive, motiv pentru care a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
În condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, act administrativ care nu a fost emis nici până la această dată, iar autoritatea pârâtă a încercat să argumenteze că nu a refuzat nejustificat să soluţioneze cererea reclamanţilor, nu se poate vorbi despre o recunoaştere clară, necondiţionată şi neechivocă a "pretenţiilor" reclamanţilor în sensul art. 275 C. proc. civ., astfel că instanţa de fond a făcut corect aplicarea art. 274 alin. (1) din acelaşi cod.
În raport cu valoarea litigiului şi cu demersurile procedurale efectuate în scopul recunoaşterii dreptului subiectiv al reclamanţilor şi, mai mult decât atât, faţă de împrejurarea că autoritatea pârâtă a exercitat şi recurs împotriva sentinţei instanţei de fond, Înalta Curte constată că nu se impune aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii cheltuielilor modice de judecată în cuantum de 100 de RON, la care a fost obligată instituţia pârâtă în etapa procesuală a judecării fondului.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentinţa recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat în prezenta cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei civile nr. 442 din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2011.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 3017/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3026/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
