ICCJ. Decizia nr. 3144/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3144/2011
Dosar nr.11553/2/2009
Şedinţa publică din 31 mai 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, reclamanţii B.I., R.D.S., P.D., M.J.E., V.L.R., (...) au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, obligarea acesteia la plata drepturilor băneşti reprezentate de suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, pentru activitatea desfăşurată potrivit funcţiei deţinute ca funcţionar public în perioada mai 2004 - 11 noiembrie 2009, sume actualizate în raport de indicele de inflaţie din luna mai 2004 până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei să efectueze cuvenitele menţiuni în carnetele de muncă.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în forma iniţială, „pentru activitatea depusă, funcţionarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri şi indemnizaţii".
Ulterior, prin pct. 21 al art. XIII din Legea nr. 161/2003 textul art. 29 din Legea nr. 188/1999 a fost modificat şi completat, în sensul includerii în salariu şi a componentelor, suplimentul postului şi suplimentul gradului lit. c) şi d) ale art. 29 alin. (1), cu precizarea intrării în vigoare a acestor prevederi de la data de 01 ianuarie 2004 (art. XXV din Legea nr. 161/2003). Astfel, dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) şi d), devenit art. 31 după republicarea Legii nr. 188/1999, au fost suspendate în perioada mai 2004 - 31 decembrie 2006, în baza pct. 7 al articolului unic din Legea nr. 164/2004, art. 44 din OUG nr. 92/2004, art. 48 din OG nr. 2/2006.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 3367 din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prescripţiei, respingând cererea pentru perioada mai - 23 noiembrie 2004 ca prescrisă şi în rest acţiunea formulată de reclamanţi.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru anii 2004, 2005 şi 2006, faţă de prevederile art. 166 alin. (1) C. muncii şi Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, hotărâre prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, instanţa supremă a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
3. Considerentele reţinute de prima instanţă în motivarea soluţiei sale
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Referitor la excepţia prescripţiei, prima instanţă a reţinut că este întemeiată în ce priveşte pretenţiile aferente perioadei mai 2004 - 23 noiembrie 2004 (anterioară suspendării legale a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 188/1999), în raport de art. 44 din OUG nr. 92/2004, (intrată în vigoare la 23 noiembrie 2004) prevede „La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă aplicarea dispoziţiilor art. 29 (…) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare", având în vedere şi prevederile art. 3 din Decretul-legii nr. 167/1958.
Pe fond cauzei, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 republicată în martie 2004, „pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază, b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul gradului", dispoziţiile art. 29 lit. c) şi d) fiind suspendate prin acte normative succesive (OUG nr. 92/2004, Legea nr. 76/2005, OUG nr. 2/2006, Legea nr. 417/2006) până la 31 decembrie 2006 şi ulterior reluate prin art. 31 din Legea nr. 188/1999 modificată prin Legea nr. 251/2006, „suplimentul gradului" devenind „suplimentul corespunzător treptei de salarizare."
Dispoziţii ce reglementează compunerea salariului au un caracter general, de principiu, nu consacră dreptul la o sumă de bani determinată sau determinabilă, astfel că nu pot sta la baza admiterii acţiunii în pretenţii.
Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, nr. 20 din 21 septembrie 2009 a fost admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare", apreciind prima instanţă că această decizie este aplicabilă în speţă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prima instanţă a constatat însă că art. 31 din Legea nr. 188/1999 ce reglementează compunerea salariului nu poate sta la baza constatării naşterii unui drept patrimonial de creanţă în favoarea funcţionarilor publici.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că nu poate fi considerat ca „valoare patrimonială" şi implicit ca „speranţă legitimă" decât dacă respectivul „bun" are „o bază suficientă în dreptul intern", spre exemplu dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
În concluzie, judecătorul fondului a reţinut că până la pronunţarea deciziei în soluţionarea recursului în interesul legii, practica judiciară majoritară a fost în sensul că stabilirea de către instanţă a cuantumului sporurilor şi obligarea autorităţii la plata acestora nu se pot realiza decât cu încălcarea competenţelor celorlalte puteri (legislativă, respectiv executivă în baza delegării legislative sau în exercitarea atribuţiilor în procesul de executare/organizare a executării legilor).
4. Recursul declarat în cauză
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motive încadrate în drept în prevederile art. 304 punctul 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada mai 2004 - 23 noiembrie 2004, recurenţii au apreciat că în mod eronat a fost admisă această excepţie de către instanţa de fond, întrucât suspendarea legală a aplicării drepturilor de natură salarială prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 s-a produs în luna mai 2004, conform punctului 7 al articolului unic din Legea nr. 164/2004 pentru aprobarea OUG nr. 123/2003 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar.
Pe fondul cauzei, recurenţii-reclamanţi au arătat că nu pot fi avute în vedere reţinerile primei instanţe, în sensul că dispoziţiile ce reglementează compunerea salariului au un caracter general, de principiu, nu consacră dreptul la o sumă de bani determinată sau determinabilă, în contrar ar însemna că şi salariul de bază şi sporul pentru vechime în muncă, componente ale salariului ca şi cele două suplimente au un caracter general, de principiu şi nu consacră dreptul la o sumă de bani determinată sau determinabilă, adică dacă nu ar fi fost acordate nu ar fi existat nicio bază legală pentru a le obţine.
În privinţa Deciziei nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturi salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, recurenţii au apreciat că nu este aplicabilă, pentru că în speţă există o cuantificare cu fundament legal, aşa încât aceste drepturi pot fi acordate pe cale judecătorească.
Astfel, cuantumul suplimentului postului şi cuantumul suplimentului corespunzător treptei de salarizare se stabilesc diferenţiat în funcţie de specificul şi complexitatea activităţii desfăşurate conform funcţiei publice a fiecăruia şi în funcţie de treapta de salarizare.
Concluzionând, recurenţii au susţinut că cele două suplimente la care au dreptul sunt reglementate de lege, iar cuantumul acestora este determinabil, luând în considerare criterii legale şi obiective, apreciind că acest drept este unul de creanţă şi prin urmare este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041, constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
În conformitate cu dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare. (2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii. (3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Cap. 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, dar potrivit art. 31 alin. (3), salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Prin stabilirea unui cuantum procentual de câte 22%, 25%, 26%, 36%, 29% şi 31% pentru suplimentul postului din salariul de bază şi de câte 7%, sau 10%, 10%, 26%, 7%, 13% şi 14% pentru suplimentul corespunzător treptei de salarizare, corespunzător funcţiei publice deţinute de către fiecare dintre recurenţii-reclamanţi, fără ca acest cuantum să fi fost stabilit printr-o reglementare legală, instanţa ar interveni în domeniul constituţional al puterii legislative, căreia nu i se poate substitui în cauza de faţă, căci şi-ar depăşi propriile competenţe, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive.
De altfel, cuantumul celor două suplimente salariale nu a fost stabilit nici prin Legea nr. 188/1999 şi nici prin actele normative subsecvente, astfel încât nu există baza legală pentru calcularea şi acordarea acestora.
Pentru cuantificarea suplimentului postului şi a suplimentului treptei de salarizare, ca părţi componente ale salariului funcţionarilor publici, este necesară existenţa unor dispoziţii date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, atribuţie care revine fie Parlamentului, în cazul promovării unei legi, fie Guvernului, prin delegare legislativă sau prin adoptarea unei hotărâri date în aplicarea acestor prevederi legale.
Înalta Curte apreciază că în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul al suplimentului postului şi al suplimentului treptei de salarizare, suntem în prezenţa doar a unei intenţii a legiuitorului de a acorda funcţionarilor publici două drepturi de natură salarială, intenţie materializată prin instituirea drepturilor, dar nefinalizată deoarece nu este stabilit cuantumul acestora sau criteriile pe baza cărora pot fi calculate.
Aşa fiind, instanţa de control judiciar constată că cele două drepturi nu pot fi obţinute prin promovarea unor acţiuni în instanţă, căci acordarea lor pe cale judecătorească ar însemna să se facă fie prin obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, fie prin eventuala cuantificare de către instanţă în raport de diverse criterii aplicate prin analogie, ceea ce echivalează cu o substituire în atribuţiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 820 din 3 iulie 2008, în cuprinsul căreia s-a reţinut că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Înalta Curte reţine că admiterea unor astfel de acţiuni, cum este cea de faţă, ar presupune pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti nesusceptibile de executare, de natură a reprezenta o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a reţinut că dreptul de a apela la o instanţă ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei părţi( Imobiliara Saffi împotriva Italiei - 1999; Dorneanu împotriva României - 2007).
Înalta Curte reţine că neacordarea sporurilor solicitate nu încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, care obligă statele părţi să adopte măsuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, nefiind în prezenţa unui bun, noţiune cu semnificaţie autonomă, în sensul Convenţiei, care fără a se limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice interes economic cu valoare patrimonială.
De asemenea, nu se poate vorbi de existenţa unei „speranţe legitime" a reclamanţilor, în sensul avut în vedere în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în care s-a reţinut că atunci când interesul patrimonial aparţine categoriei juridice „creanţă" nu poate fi considerată „valoare patrimonială" şi implicit „speranţă legitimă" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu o dispoziţie legală, sau dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Kopecky c/a Slovacia - 2004; Pressos Compania Naviera SA şi alţii c/a Belgia - 1995; Draon c/a Franţa - 2005; Maurice c/a Franţa - 2005), or drepturile salariale în discuţie nu au o suficientă bază în dreptul intern, în absenţa unor criterii legale de cuantificare a acestora.
Toate aceste argumente au fost avute în vedere la pronunţarea deciziei de recurs în interesul Legii nr. 20 din 21 septembrie 2009, publicată în M. Of. nr. 880/16 decembrie 2009, prin careSECŢIILE UNITEau stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
2. Soluţia pronunţată în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 punctul 9 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recursul declarat de B.I., R.D.S., P.D., M.J.E., V.L.R., (...) împotriva Sentinţei nr. 3367 din 14 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 3141/2011. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3145/2011. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
