ICCJ. Decizia nr. 3449/2011. Contencios. Anulare decizie Uniunea Naţionala a Barourilor din România. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3449/2011
Dosar nr. 4316/1/2011
Şedinţa publică din 14 iunie 2011
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 212 din 18 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de D.I. împotriva sentinţei nr. 193 din 13 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de susnumitul, în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Bucureşti, având ca obiect anularea deciziei nr. 434/2008 emisă de Consiliul U.N.B.R. dată în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva hotărârii nr. 523/2008 a Consiliului Baroului Bucureşti, prin care i-a fost respinsă cererea de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 poate fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic şi jurisconsult timp de cel puţin 10 ani şi dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare care îl fac nedemn pentru profesia de avocat.
Din probatoriul administrat în cauză, respectiv copia carnetului de muncă al recurentului-reclamant (fila 11-13 dosar Tribunalul Bucureşti), rezultă că acesta nu a făcut dovada vechimii minime necesare prevăzută de dispoziţiile legale mai sus menţionate.
Perioada cuprinsă între anii 1973-1986 în care acesta a fost cadrul M.I. nu poate fi luată în calcul pentru stabilirea vechimii necesare prevăzută de dispoziţiile legale mai sus menţionate, întrucât nu a îndeplinit niciuna din funcţiile expres şi limitativ menţionate de textul legal.
Textul de lege menţionat nu poate fi interpretat decât în mod restrictiv, întrucât acesta nu se referă şi la alte funcţii echivalente celei de consilier juridic.
Din această perspectivă, hotărârea judecătorească nr. 2650/1988, ca şi adeverinţa nr. 344289 din 1 august 1988, invocate de recurent, sunt lipsite de relevantă în soluţionarea cauzei, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Împotriva deciziei nr. 212 din 18 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a formulat contestaţie în anulare recurentul D.I., invocând prevederile art. 318 teza finală C. proc. civ. şi susţinând că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din acelaşi cod; în acest sens, contestatorul arată că, deşi acest motiv a fost prezentat distinct în cererea de recurs, el a fost analizat împreună cu celălalt motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. De asemenea, susţine contestatorul, instanţa de recurs i-a încălcat dreptul la apărare, respingându-i cererea de probe cu înscrisuri noi, formulată în şedinţa din 18 ianuarie 2011.
Examinând Decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de contestator, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea constată că este nefondată contestaţia în anulare, după cum se va arăta în continuare.
Conform prevederilor art. 318 teza a doua C. proc. civ., invocate de contestator în cererea formulată, „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când (...) instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Aceste dispoziţii legale au în vedere, aşadar, omisiunea instanţei de a examina motivele de recurs, unul sau mai multe dintre acestea, indicate expres de recurent în cererea formulată, iar nu argumentele de fapt şi de drept invocate în susţinerea respectivelor motive de recurs, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină, putând fi grupate de către instanţă, pentru a li se răspunde printr-un considerent comun.
Este, aşadar, suficient ca instanţa să arate considerentele pentru care a găsit un anumit motiv de recurs neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele invocate în sprijinul acestuia.
Or, în cauză, motivele invocate în cererea de recurs au fost analizate şi respinse de către instanţa de recurs, care, în considerentele deciziei pronunţate, expuse rezumativ mai sus, s-a referit la cele două critici formulate de recurent, ce vizau relevanţa în speţă a sentinţei nr. 2650/1988 a Judecătoriei Giurgiu, pe de o parte, şi modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, pe de altă parte.
În ce priveşte, susţinerea contestatorului, potrivit căreia instanţa de recurs i-ar fi încălcat dreptul la apărare, respingându-i cererea de probe, se constată că aceasta nu este reală, în faza judecăţii în recurs nefiind formulată o astfel de cerere, nici prin cererea de recurs, nici ulterior, aşa cum pretinde contestatorul.
Mai mult decât atât, această critică nici nu ar putea fi supusă analizei, întrucât situaţia invocată nu se încadrează în nici unul din motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ., care sunt de strictă interpretare.
Pentru considerentele arătate, fiind nefondată, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de D.I. împotriva deciziei nr. 212 din 18 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 iunie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3445/2011. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3450/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
