ICCJ. Decizia nr. 3715/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Obiectul cererii deduse judecății.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul R.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâtei să emită un act administrativ în care să arate în scris, motivele care au determinat încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., precum și la plata de daune morale în cuantum de 50 lei și daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a solicitat emiterea acestui act printr-o petiție din data de 22 ianuarie 2010, rămasă fără răspuns.
Cererea reclamantului s-a întemeiat pe dispozițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
2. Hotărârea Curții de Apel.
Prin sentința civilă nr. 3463 din data de 21 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin petiția formulată, reclamantul a solicitat să se comunice motivele pentru care nu s-a motivat în termen o hotărâre.
Curtea a arătat că redactarea și comunicarea hotărârilor judecătorești constituie operațiuni specifice puterii judecătorești, nu puterii executive și, de asemenea, comunicarea motivelor pentru care s-a întârziat redactarea unei hotărâri nu reprezintă un act administrativ.
în aceste condiții, a apreciat prima instanță, acțiunea formulată de reclamant nu se circumscrie sferei contenciosului administrativ, nefiind incidente dispozițiile art. 1 din legea nr. 554/2004.
3. Calea de atac exercitată.
împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termenul legal, reclamantul R.M., solicitând casarea acesteia și admiterea cererii sale.
în motivarea căii de atac, recurentul a susținut, în esență, că prin soluționarea cauzei în baza excepției inadmisibilității, excepție ce nu a fost pusă în discuția părților, instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului recurentului la apărare, și că, prin necomunicarea întâmpinării depuse în cauză i s-a adus atingere dreptului său de acces liber la justiție.
Recurentul a criticat aprecierea instanței de fond potrivit căreia cererea sa nu se circumscrie sferei contenciosului administrativ, arătând că nu există o normă legală care să prevadă sancțiuni în această situație, și, în aceste condiții, judecătorul fondului i-a administrat o sancțiune fără temei juridic, aspect incompatibil cu statului de magistrat și inechitabil în raport la dispozițiile art. 23 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
4. Considerentele înaltei Curți, asupra recursului.
Examinând cauza prin prisma susținerilor recurentului și a dispozițiilor legale incidente, înalta Curte, constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.
Critica recurentului privind încălcarea, de către instanța de fond, a dreptului său la apărare și a principiului contradictorialității, este neîntemeiată.
Astfel, dreptul de acces la justiție, garantat de către Constituția României, se exercită în condițiile legii și cu respectarea obligațiilor corelative.
Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., "părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările."
în speță, recurentul-reclamant a înțeles să își exercite drepturile procesuale solicitând, prin cererea înregistrată în data de 19 aprilie 2010, judecarea cauzei și în lipsa sa, ceea ce, însă, nu excludea obligațiile instituite, în sarcina sa, de dispozițiile legale sus-menționate.
De asemenea, față de considerentele instanței de fond și faptul că singurul aspect invocat prin întâmpinarea depusă în cauză de către pârâta înalta Curte de Casație și Justiție, și anume soluționarea cererii reclamantului încă din data de 22 aprilie 2010, îi era cunoscut reclamantului, precum și față de data depunerii întâmpinării, nu se poate aprecia că, prin necomunicarea întâmpinării, recurentul ar fi suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii recurate.
Pentru considerente similare nu pot fi reținute nici criticile privind modul în care instanța de fond a înțeles să soluționeze aspectul inadmisibilității cererii recurentului-reclamant.
Obiectul acțiunii în contencios administrativ este clar conturat de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
în condițiile în care solicitarea părții nu poate fi încadrată, după examinarea fondului pretențiilor acesteia, în ipotezele avute în vedere de acest text normativ, cererea va fi respinsă ca inadmisibil de valorificat pe această cale.
Această soluție nu are caracterul unei sancțiuni, cum eronat susține recurentul, ci a constatării faptului că o anumită instanță, specializată, nu poate fi învestită cu soluționarea cererii respective.
Inadmisibilitatea unei cereri poate fi invocată fie pe cale de excepție, fie constatată în cursul analizării fondului pretențiilor părții, așa cum în speță a fost cazul, după reținerea cauzei pentru pronunțare, situație în care citarea părților nu se mai putea dispune decât în ipoteza avută în vedere de art. 151 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, neexistând motive de reformare a hotărârii recurate, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3717/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3713/2011. Contencios → |
|---|
