ICCJ. Decizia nr. 3742/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prima instanță.
a) Cererea de chemare în judecată.
Prin cererea formulată de reclamantul S.C.V. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, s-a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală nr. 258 din 26 noiembrie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, până la pronunțarea instanței de fond.
în motivarea cererii de suspendare, reclamantul a arătat, că urmare a inspecției fiscale efectuate pentru perioada 2005 - 2009, prin raportul nr. 11206 din 26 noiembrie 2010 încheiat de inspectorii fiscali s-a reținut că reclamantul a efectuat mai multe tranzacții imobiliare, astfel că începând cu luna aprilie 2007 trebuia să devină plătitor de T.V.A. pentru o parte din tranzacțiile imobiliare efectuate. Analizând tranzacțiile imobiliare pe perioada 01 aprilie 2007 - 31 decembrie 2009, care au fost în număr de 18, conform contractelor de vânzare-cumpărare autentice, inspectorii au apreciat că pentru 13 dintre ele, respectiv de la pozițiile 4, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17 și 18, trebuia să plătească T.V.A., având o bază de impozitare de 1.515.053 lei la care rezultă o obligație T.V.A. de 287.290 lei, fiind apoi calculate accesorii de la data de 25 iulie 2007 până la 30 octombrie 2010 în sumă de 266.931 lei, în total o obligație fiscală de 553.681 lei.
Reclamantul a menționat că a contestat în condițiile art. 205 C. proc. fisc. și art. 7 din Legea nr. 554/2004 Decizia de impunere la Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov - A.N.A.F., plângere prealabilă înregistrată sub nr. 1399 din 22 februarie 2011, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
A susținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind paguba iminentă și cazul bine justificat.
Reclamantul a criticat actul administrativ fiscal, decizia de impunere sub aspectul reținerii nelegale a obligării acestuia la plata T.V.A. începând cu data de 01 aprilie 2007, care au determinat greșita stabilire a bazei de impozitare cu consecințe greșite asupra constatării că trebuie să plătească T.V.A. începând cu data de 01 aprilie 2007, dar si erorile de interpretare si aplicare a prevederilor art. 141 alin. (2) lit. t) în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007 până la data de 31 decembrie 2007 si apoi același text modificat începând cu data de 01 ianuarie 2008 a interpretării legale în ce privește terenul construibil, sau construcție nouă, sau aprecierea că trebuie impuse și terenurile obținute ca urmare a unui partaj voluntar, deci fără plată, sau aplicarea majorărilor de întârziere.
A precizat că există aparența de nelegalitate deoarece potrivit art. 126 din C. fisc. o operațiune devine impozabilă în România numai dacă este efectuată cu plată, cu consecința că un partaj voluntar sau un schimb de terenuri, nefiind făcute cu plată, ele nu sunt operațiuni impozabile și nu rezultă achiziție de bunuri în sensul T.V.A.
De asemenea, a arătat că în cursul anului 2007 art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. prevedea că scutirea de T.V.A. nu se aplică pentru persoanele care livrau clădiri noi sau terenuri construibile în situația în care au dedus T.V.A. sau ar fi avut dreptul să deducă T.V.A.
în această situație, pentru terenurile, obiect al tranzacțiilor sau construcțiile noi achiziționate de la persoane care nu au facturat T.V.A., revânzătorul nu era obligat să taxeze operațiunea de vânzare efectuată în anul 2007, deoarece nu a avut dreptul să deducă nici o taxă din moment de aceasta nu a fost facturată de vânzător.
Cu privire la aplicarea majorărilor de întârziere - reclamantul a susținut că acestea reprezintă o formă de răspundere juridică, respectiv o sancțiune pentru încălcarea unor obligații, fiind deci vorba de o răspundere civilă delictuală, căreia i se aplică o serie de reguli specifice, îndeplinirea unor condiții, între care vinovăția.
Analiza prevederilor art. 108 C. proc. fisc., care constituie temeiul juridic al calculării accesoriilor, nu relevă nici o derogare de la dreptul comun, în situația în care tratamentul fiscal a fost determinat de atitudinea anterioară a organelor fiscale, cum este și situația aplicării T.V.A. despre care fiscul până în anul 2008 nu a avut temei juridic la vânzarea imobiliară care a fost o operațiune esențialmente de drept civil și nu comercial.
Reclamantul a apreciat că aceste împrejurări sunt de natură a contura suspiciuni privind legalitatea actelor fiscale.
b)întâmpinarea formulată în cauză.
Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată pe motiv că nu sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004, sub aspectul urgenței și al prejudiciului nerecuperabil. De asemenea, invocarea în acțiune a Recomandării 898 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei nu este suficientă, având în vedere că aceasta presupune efectuarea unei analize a existenței unui argument juridic aparent valabil față de legalitatea actului administrativ.
c). Sentința și considerentele primei instanțe.
Prin sentința nr. 81/ F din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul S.C.V. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 258 din 26 noiembrie 2010 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că potrivit articolului 14 din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond". Art. 14 din Legea 554/2004 reglementează posibilitatea suspendării actelor administrative atacate până la pronunțarea instanței de fond în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul. în speță, s-a stabilit că procedura plângerii prealabile a fost parcursă de reclamant.
Curtea de Apel, a arătat că admiterea cererii de suspendare este condiționată de dovedirea unor motive bine justificate și a unei pagube iminente ce ar putea leza patrimoniul reclamantului sau ar perturba grav funcționarea unei autorități publice sau a unui serviciu public. Cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ, ele determinându-se reciproc, în absența vreuneia dintre acestea nefiind întrunite cerințele legale pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act administrativ.
în privința plângerii prealabile, instanța a constatat că reclamantul a făcut dovada că s-a adresat cu contestație pârâtei care a emis actul fiscal (fila 4 dosar, contestație înregistrată sub nr. 258 din 26 noiembrie 2010).
îndoiala asupra legalității actelor fiscale administrative emise de pârâtă este determinată de împrejurarea că, fără a fi antamat fondul cauzei, se constată că textul art. 126 din C. fisc. dispune că o operațiune devine impozabilă în România numai dacă este efectuată cu plată, cu consecința că un partaj voluntar sau un schimb de terenuri, nefiind făcute cu plată, ele nu sunt operațiuni impozabile și nu rezultă achiziție de bunuri în sensul T.V.A., îndoială ce profită situației juridice a reclamantului.
S-a precizat în sentință că în cursul anului 2007 art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. prevedea că scutirea de T.V.A. nu se aplică pentru persoanele care livrau clădiri noi sau terenuri construibile în situația în care au dedus T.V.A. sau ar fi avut dreptul să deducă T.V.A., adică în condițiile în care terenurile, obiect al tranzacțiilor sau construcțiile noi au fost achiziționate de la persoane care nu au facturat T.V.A., revânzătorul nu era obligat să taxeze operațiunea de vânzare efectuată în anul 2007, deoarece nu a avut dreptul să deducă nici o taxă câtă vreme aceasta nu a fost facturată de vânzător.
S-a mai considerat că analiza prevederilor art. 108 C. proc. fisc., care constituie temeiul juridic al calculării accesoriilor, nu relevă nici o derogare de la dreptul comun, în situația în care tratamentul fiscal a fost determinat de atitudinea anterioară a organelor fiscale, cum este și situația aplicării T.V.A. despre care fiscul până în anul 2008 nu a avut temei juridic la vânzarea imobiliară care a fost o operațiune esențialmente de drept civil, nu comercial și a acționat ca atare, în sensul că nu a impus aplicarea T.V.A.
Aceste împrejurări sunt de natură a crea suspiciuni privind legalitatea actului administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită, generând posibilitatea inserării unor erori în stabilirea bazei de impozitare si a obligației de plata a T.V.A. si apoi a accesoriilor, astfel că există îndoieli ce se circumscriu noțiunii de "caz bine justificat".
în ce privește paguba iminentă, organul fiscal nu a avut în vedere că reclamantul este particular, care dacă a achiziționat terenul respectiv a trebuit să achite o sumă, astfel că pretinsele sume ce se trec în actul de control că au fost realizate din tranzacție nu au în vedere și cheltuiala, încălcând astfel chiar definiția Taxei pe valoare adăugată, care trebuia să fie diferența dintre sumele cheltuite cu achiziția și suma realizată prin vânzare.
în privința prejudiciului s-a reținut că s-a emis somația de plată pe numele reclamantului.
Instanța de recurs.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.
a) Motivele de recurs.
în motivele de recurs s-a susținut că instanța de fond a reținut nejustificat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea executării actelor fiscale.
S-a motivat că, în cazul cererii de suspendare a executării, instanța nu are competența de a se pronunța asupra temeiniciei și legalității obligațiilor fiscale stabilite prin actul de control, deoarece aceasta constituie atributul instanței de fond.
în ceea ce privește paguba iminentă, s-a arătat că nu s-a dovedit existența efectivă a unui prejudiciu imposibil de reparat.
b) Analiza motivelor de recurs.
Potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța de judecată poate suspenda executarea unui act administrativ dacă sunt întrunite cumulativ condițiile reglementate în acest text normativ.
Astfel, trebuie ca, împotriva actului administrativ să se fi formulat plângerea prealabilă în condițiile art. 7 din lege, să existe un caz bine justificat și iminența producerii unei pagube, iar în cazul actului fiscal să se depună cauțiunea reglementată de C. proc. fisc.
în cauza prezentă, s-a formulat plângere prealabilă, s-a depus cauțiunea și în raport de probatoriul administrat se poate reține existența unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor fiscale.
însă, în ceea ce privește producerea unei pagube iminente trebuie precizat că nu s-au propus și administrat probe concludente.
împrejurarea că s-a emis titlul executoriu pentru o sumă de 553.681 lei nu constituie prin ea însăși un argument solid care să justifice măsura suspendării actelor fiscale.
Sechestrul asigurator dispus de organele fiscale asupra averii debitorului, în condițiile art. 129 C. proc. fisc., nu face parte din procedura execuțională și acesta poate fi contestat la judecătorie, fiind aplicabile dispozițiile art. 169 C. proc. fisc. și cele ale C. proc. civ.
c) Soluția instanței de recurs.
Având în vedere că în cauză nu s-a demonstrat producerea prejudiciului, și cum condițiile pentru suspendarea actului administrativ trebuie să fie întrunite cumulativ, urmează că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul a fost admis, s-a modificat sentința atacată în sensul că a respins cererea reclamantului S.C.V., ca neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3754/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3719/2011. Contencios → |
|---|
