ICCJ. Decizia nr. 3828/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții B.G. și B.C.M. au solicitat în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu, ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună: anularea Deciziei nr. 43 din 26 martie 2010, emisă de D.G.F.P. a județului Sibiu, prin care a fost respinsă contestația reclamanților împotriva Deciziei de impunere nr. 2205 din 24 februarie 2010; anularea Deciziei de impunere nr. 2205 din 24 februarie 2010 și implicit a Raportului de inspecție fiscală din 24 februarie 2010, încheiate de D.G.F.P. Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală, prin care s-au stabilit în sarcina reclamanților obligații suplimentare în sumă de 808.099 RON, reprezentând 415.026 RON TVA și 393.073 RON majorări de întârziere;
în motivarea acțiunii s-a arătat că edificarea unei case de locuit P+M+2, partajarea ulterioară pe apartamente și vânzarea acestora, nu constituie activitate economică, în conformitate cu dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc., pentru ca reclamanții să devină plătitori de TVA, în considerarea tranzacțiilor imobiliare încheiate.
Prin sentința nr. 233/F-CA din 1 octombrie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții B.G. și B.C.M. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Sibiu și în consecință: a anulat Decizia nr. 43 din 26 martie 2010 emisă de pârâtă, Decizia de impunere nr. 2205 din data de 24 februarie 2010 și Raportul de inspecție fiscală din 24 februarie 2010 și a dispus exonerarea reclamanților de plata sumei de 808.099 RON reprezentând 415.026 RON TVA și 393.073 RON majorări de întârziere și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 8.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele:
Prin Decizia de impunere nr. 2205 din 4 februarie 2010 emisă de pârâtă și întocmită în baza Raportului de inspecție fiscală din 2010, s-a reținut că reclamanții datorează bugetului de stat suma de 415.026 RON TVA și 393.073 RON majorări de întârziere.
Reclamanții au urmat procedura administrativă de contestare a actelor fiscale de impunere, iar prin decizia nr. 43/26/2010 a fost respinsă contestația.
Reclamanții au achiziționat în anul 2005 un teren în municipiul Sibiu, fiind obținută autorizația de construire pentru imobil S+P+3E+M, construit ca o casă de locuit, pentru ca în anul 2007 să partajeze imobilul și să vândă un număr de 18 apartamente în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în formă autentică.
Din interpretarea dispozițiilor cuprinse în Normele Metodologice din 22 ianuarie 2004 de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., Curtea a apreciat că TVA se aplică doar persoanelor impozabile care realizează operațiuni impozabile, în urma desfășurării unor activități economice în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Interpretând dispozițiile art. 126 din C. fisc., Curtea a reținut că trebuie îndeplinite cumulativ două condiții pentru ca vânzarea de apartamente să fie privită ca o operațiune taxabilă, respectiv să fie considerată ca o livrare de bunuri, iar tranzacțiile sa fie considerate activități economice prin care să se urmărească obținerea de venituri cu caracter de continuitate.
A mai reținut Curtea că pentru ca o persoană să devină persoană impozabilă, trebuie ca o tranzacție imobiliară să fie desfășurată în mod repetat, fără a fi determinant criteriul caracterului continuu al veniturilor realizate. în speță, reclamanții au achiziționat terenul și au întocmit documentația ceruta de Legea nr. 50/1991, fiind obținută autorizația de construire pentru o singură locuință, astfel că la data achiziționării terenului și obținerii autorizației nu exista intenția reclamanților de a desfășura o activitate economică din care să obțină un venit cu caracter de continuitate, realizarea construcției dobândind un caracter ocazional.
De asemenea, a mai reținut Curtea că în același sens sunt și dispozițiile cuprinse în Directiva a 6-a, Directiva nr. 77/388/CE, precum și în Directiva nr. 112/2006/CE, reglementare din care se desprinde concluzia ca pentru a fi considerate contribuabili, persoanele fizice trebuie să desfășoare activități economice în mod permanent și nu ocazional.
în ceea ce privește aspectul formal al întocmirii actelor fiscale, acela al ascultării contribuabilului anterior luării deciziei, s-a apreciat că in cauză au fost îndeplinite cerințele art. 9 alin. (2) lit. b) C. fisc..
împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a declarat recurs D.G.F.P. Sibiu - Activitatea de Inspecție Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind indicat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii", precum și dispozițiile art. 3041C. proc. civ., care impun analizarea cauzei în recurs sub toate aspectele.
Criticile formulate prin motivele de recurs, subsumate cazului de modificare invocat de recurentă, sunt, în esență, următoarele:
1) instanța de fond nu a analizat în profunzime dispozițiile art. 126 C. fisc., dispoziții prin care se enumeră condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ, pentru ca anumite operațiuni să fie încadrate în categoria operațiunilor impozabile din punct de vedere al TVA.
în mod eronat instanța de fond a stabilit, printr-o analiză sumară a textului de lege indicat, că activitatea desfășurată de intimații-reclamanți nu face parte din categoria activităților impozabile din exercitarea cărora s-au obținut venituri impozabile și drept urmare, nu datorează TVA.
2) în mod greșit instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) Legea nr. 571/2003 C. fisc., precum și Normele de aplicare a C. fisc. emise în aplicarea art. 127 alin. (2), aprobate prin H.G. nr. 44/2004, din interpretarea cărora rezultă că o persoană fizică ce realizează în cursul unui an calendaristic operațiuni imobiliare care au caracter de continuitate, constând în vânzarea de imobile, altele decât cele utilizate în scopuri personale, devine persoană impozabilă indiferent dacă operațiunea este sau nu scutită de TVA.
Nu a fost analizată de către instanța de fond nici starea de fapt reținută corect prin actul de impunere, potrivit căruia rezultă fără nici un dubiu că operațiunile efectuate de către intimați au avut drept scop achiziția de teren, edificarea clădirii cu mai multe apartamente și vânzarea acestora, încasând chiar și avansuri în cursul anului 2006 în vederea edificării construcției, fiind evidentă intenția acestora de a construi imobilul în scopul vânzării, intenție ce s-a manifestat înainte de finalizarea construcției, dat fiind că au încheiat și antecontracte de construire și vânzare-cumpărare.
3) instanța de fond nu a analizat susținerile intimaților cu privire la calculul greșit al sumelor pretins a fi datorate prin actul de impunere și scutirea de TVA a acestora în cazul tranzacțiilor imobiliare, definițiile existente la art. 126 alin. (9) și art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc. fiind suficiente pentru stabilirea regimului TVA aplicabil tranzacțiilor efectuate de persoane fizice, nefiind necesară utilizarea complementară a unor definiții C. com. pentru a fi posibilă taxarea operațiunilor imobiliare efectuate de persoane fizice în calitate de persoane impozabile.
Intimații-reclamanți B.G. și B.C.M. au depus concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate, în raport de legislația incidentă, de actele și lucrările dosarului, înalta Curte constată că este fondat, astfel cum se va arăta în continuare, cauza urmând a fi analizată sub toate aspectele astfel cum prevăd dispozițiile art. 3041C. proc. civ..
Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., "Hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
Cu alte cuvinte, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumente pro sau contra, de fapt și de drept, care au format convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumentele juridice raportându-se, pe de o parte la susținerile și apărările făcute de părți, iar pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile.
Examinând sentința atacată, se constată că instanța de fond nu a respectat întocmai dispozițiile textului de lege menționat, așa cum de altfel, în mod corect, susține și recurenta D.G.D.P. Sibiu.
Problema juridică controversată și care a condus la litigiul de față este aceea de a se stabili dacă intimații-reclamanți prin vânzarea celor 18 apartamente au desfășurat activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, astfel că aceștia ca persoane fizice au devenit persoane impozabile din punct de vedere al TVA.
Reglementarea legală în acest domeniu este dată de dispozițiile art. 126 și art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc., precum și de Normele de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, dispoziții legale care, astfel cum corect susține recurenta-pârâtă, au fost abordate superficial de către instanța de fond, aceasta limitându-se a analiza doar aspectul legat de criteriul caracterului continuu al veniturilor, reținând că acest criteriu nu este îndeplinit în cazul intimaților-reclamanți, pentru ca aceștia să dobândească statutul de persoană impozabilă.
în considerentele sentinței recurate, instanța de fond se mărginește în a reda conținutul textului art. 126 C. fisc., fără a face o analiză temeinică a condițiilor impuse de acest text de lege, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca anumite operațiuni să fie considerate operațiuni impozabile.
Instanța de fond nu a analizat în mod temeinic nici dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C. fisc., pentru a se stabili dacă activitatea de construire și vânzare a apartamentelor de către intimați poate fi considerată o activitate economică desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, situație în care aceștia dobândesc calitatea de persoane impozabile.
Analiza textelor legale incidente în cauză trebuia făcută în raport și cu situația de fapt concretă din dosar, situație ce nu a fost analizată în detaliu, intimații achiziționând terenul în suprafață de 510 m.p. în Municipiul Sibiu pentru construirea de locuințe, documentația tehnică necesară pentru obținerea autorizației de construire fiind întocmită pentru obiectivul "locuințe colective", în certificatul de urbanism fiind menționat ca obiectiv "Construire imobil P+2E+M cu locuri de parcare pentru fiecare apartament construit (în curtea proprie), branșamente apă canal, gaz metan și curent electric", după edificarea construcției procedându-se la dezmembrarea acesteia în vederea întocmirii unor contracte de vânzare-cumpărare prin care s-au vândut 18 apartamente.
Din considerentele sentinței nu rezultă că ar fi fost analizate și apărările formulate de pârâta D.G.F.P. Sibiu prin întâmpinarea și notele scrise depuse la dosarul de fond, or potrivit textului de lege indicat - art. 261 pct. 5 C. proc. civ. - era obligația instanței de a arăta motivele pentru care au fost înlăturate aceste susțineri și apărări ale intimatei-pârâte.
Se înțelege astfel că instanța de fond a procedat la o motivare sumară a hotărârii pronunțate, de vreme ce nu au fost analizate detaliat textele de lege incidente în cauză, prin raportare și la situația de fapt concretă și nu au fost arătate argumentele pentru care s-au înlăturat susținerile în apărare ale intimatei-pârâte, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, consecința fiind aceea că hotărârea pronunțată este lovită de nulitate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ..
Se impune așadar, în conformitate cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la aceeași instanță spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va aprecia, în funcție de soluția pe care o va adopta în privința legalității actelor administrativ-fiscale a căror anulare se solicită, dacă nu se impune și administrarea de noi probatorii, eventual proba cu o expertiză contabilă, care să stabilească cuantumul legal al sumelor datorate cu titlu de TVA și majorări de întârziere, față de susținerile intimaților în sensul că organul fiscal a calculat în mod greșit TVA, aplicând cota standard de 19% asupra prețului declarat în contractele de vânzare-cumpărare și încasat de vânzători.
în concluzie, la momentul rejudecării cauzei, instanța de fond a avut în vedere și a analizat toate susținerile părților, inclusiv cele formulate de către recurentă prin motivele de recurs, putând administra și alte probe dacă acestea au fost necesare pentru aflarea adevărului și pronunțarea unei sentințe legale și temeinice.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3829/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3813/2011. Contencios → |
|---|
