ICCJ. Decizia nr. 4150/2011. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul I.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Casa de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale a Municipiului București, obligarea primului pârât la respectarea dreptului său de proprietate stabilit prin decizia nr. 220258 din 09 aprilie 2009 și să dispună plata în continuare a cuantumului pensiei stabilite prin respectiva decizie, și obligarea celui de-al doilea pârât să anuleze decizia nr. 220/258 din 20 august 2010, să plătească în continuare pensia stabilită în data de 09 aprilie 2009 precum și diferența de pensie începând cu data de 01 septembrie 2010 până la data soluționării cererii.
în motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că, anterior pensionării, a făcut parte din personalul diplomatic și consular și că, prin decizia primită în data de 11 septembrie 2010 i s-a anulat pensia de serviciu în temeiul art. 1 Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor și a H.G. nr. 737/2010.
Reclamantul a criticat actul administrativ contestat pentru nelegalitate, eludarea legislației în vigoare și atingerea arbitrar adusă dreptului său patrimonial
Prin completare ulterioară a cererii, reclamantul a mai solicitat suspendarea provizorie a executării H.G. nr. 737/2010.
2. Apărările fomulate în cauză
Pârâtul Guvernul României, în întâmpinarea depusă, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile privind actul contestat, solicitând respingerea întregii acțiuni ca nefondată.
3. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 2566 din 1 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind suspendarea aplicării dispozițiilor H.G. nr. 737/2010, invocată de către instanță din oficiu, și, în consecință, a respins ca inadmisibil acest capăt de cerere, disjungând celelalte capete ale cererii principale.
în motivarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că reclamantul nu a formulat recursul grațios prin care să solicite pârâtului revocarea hotărârii de guvern a cărei suspendare o solicită, iar potrivit art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004 suspendarea executării actului administrativ unilateral se poate cere numai după exercitarea recursului grațios prevăzut de art. 7 din același act normativ.
4. Calea de atac exercitată
împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul I.G., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii cererii sale, pentru motive încadrate în dispozițiile art. 3041 C. proc. civ..
Recurentul a criticat H.G. nr. 737/2010, susținând că acest act administrativ cu caracter normativ este de natură a creea un dezechilibru între interesul general și obligația protejării drepturilor fundamentale ale cetățeanului, și încalcă art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 21 alin. (3), art. 20 alin. (2), art. 44,art. 47 alin. (2) și art. 124 Constituția României.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de legislația incidentă în speță, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
1. Argumente de fapt și de drept relevante
Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".
Textul normativ stabilește astfel, în mod expres și imperativ, condițiile în care se poate solicita, respectiv dispune, suspendarea executării unui act administrativ apreciat ca nelegal, menționând efectuarea procedurii prealabile ca una din aceste condiții.
Or, în speță, recurentul nu a depus dovada îndeplinirii acestei proceduri prealabile, obligatorie față de obiectul cererii cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ, mai mult, a admis faptul că a apreciat ca inutilă efectuarea acesteia.
Pentru aceste considerente, înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond este legală și va fi menținută.
2. Soluția instanței de recurs
în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4153/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4149/2011. Contencios → |
|---|
