ICCJ. Decizia nr. 4590/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4590/2011
Dosar nr. 3474/2/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4092 din 25 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii B.R. şi B.D.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin care solicita obligarea pârâtului la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 6.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că autoritatea pârâtă urmează să emită titlul de despăgubire numai după parcurgerea etapelor evaluării şi întocmirii raportului de evaluare, conform Legii nr. 247/2005 şi Deciziei nr. 2815/2008 a autorităţii pârâte, prin care s-a stabilit ordinea de soluţionare a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamanţii.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii reiterează, în esenţă, motivele şi argumentele invocate în fata instanţei de fond, referitoare la termenul de soluţionare a cererii lor de emitere de deciziei reprezentând titlul de despăgubire, despre care arată că trebuie să fie unul rezonabil.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este întemeiat.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri este definită ca „faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".
Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu prevede un termen expres în vederea emiterii deciziei de despăgubire, ci doar parcurgerea unor etape obligatorii.
Totuşi, jurisprudenţa Înaltei Curţi în materie a considerat că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/ 2004 nu poate fi aplicat în procedura Titlului VII; aceasta deoarece emiterea deciziei este rezultatul unui proces ce însumează mai multe etape, inclusiv efectuarea unei expertize de specialitate, ceea ce implică, în mod firesc, depăşirea unei perioade scurte de timp, de 30 zile.
Jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi, urmată şi în prezenta cauză, a arătat necesitatea emiterii acrului administrativ în cadrul unui termen rezonabil, în conformitate cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, termen ce va fi apreciat de la caz la caz.
Astfel, în temeiul art. 16 alin. (4) Titlul VII din Legea nr. 247/2005, autoritatea pârâtă are obligaţia să analizeze dosarele numai în privinţa legalităţii cererii de restituire în natură şi nu să reanalizeze şi să reaprecieze legalitatea deciziei de acordare de despăgubiri sau să solicite acte noi cu privire la modalitatea de preluare a imobilului de către stat, etc.
Din actele dosarului rezultă că autoritatea pârâtă a fost învestită în vederea emiterii deciziei, încă din anul 2008, neprocedând în acest sens nici până în momentul pronunţării instanţei de fond - 25 octombrie 2010 şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs - 6 octombrie 2011, adică o perioadă de aproximativ 4 ani.
Este binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil; Decizia nr. 2815/2008 invocată în acest context de autoritatea pârâtă are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat, al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativă ca, în scopul realizării interesului general dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea CM(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din TVE, recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art.20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - HG nr. 1095/2005 şi Decizia C.C.S.D. nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Fiind vorba de o perioadă de aproape 4 ani, în care autoritatea pârâtă nu a dat curs solicitării reclamanţilor de evaluare a imobilului şi emitere a deciziei, este evident că nu ne aflăm în prezenţa unui „termen rezonabil", în accepţiunea prevederilor comunitare susmenţionate, dar ne aflăm în situaţia nesoluţionării în termen a cererii formulate de recurenţii-reclamanţi, ceea ce impune aplicarea în speţă a prevederilor art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Mai mult decât atât, problema existenţei disponibilităţilor băneşti nu se pune în etapa emiterii deciziei de despăgubire, deoarece numai după ce se emite titlul de plată, poate fi pretinsă eliberarea sumei ce reprezintă despăgubirea datorată.
Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de reclamanţi este fondat, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, să se dispună admiterea acestuia, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii reclamanţilor.
In temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, autoritatea pârâtă va fi obligată să emită Decizia privind titlul de despăgubire, în termen de 3 luni de la pronunţarea prezentei decizii, avându-se în vedere necesitatea întocmirii unui raport de evaluare în cauză şi a respectării dispoziţiilor art. 16 alin. (6), (61 - 65) şi alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii B.R. şi B.D.D. împotriva sentinţei nr. 4092 din 25 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi admite acţiunea reclamanţilor.
Obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia de despăgubire, în termen de 3 luni de la data pronunţării prezentei decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 459/2011. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 4591/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
---|