ICCJ. Decizia nr. 4579/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4579/2011
Dosar nr. 10634/2/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr.5247 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii T.T., ş.a., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a anulat Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de pârât. Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Ministerul Finanţelor Publice, precum şi excepţia lipsei de interes a acţiunii.
In motivarea hotărârii pronunţate, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Excepţia lipsei de interes este neîntemeiată, întrucât reclamanţii din prezenta cauză, nefiind părţi în dosarele în care s-ar fi pronunţat sentinţele invocate de pârât, nu-şi pot proteja direct drepturile decât în prezenta cauză în care au calitatea de părţi.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin ordinul contestat s-a dispus, începând cu 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526/2009, prin care procurorii beneficiază de un spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizaţia de încadrare lunară.
Actul contestat încalcă dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, deoarece permit diminuarea drepturilor salariale ale reclamanţilor.
In ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 şi urm. C. proc. civ., întrucât prin cererea de chemare în garanţie s-a solicitat ca Ministerul Finanţelor Publice să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2009, solicitare care are un alt obiect decât garantarea sau despăgubirea la care se refera dispoziţiile legale susmenţionate.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâtul, invocând prevederile de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea recursului formulat, pârâtul reiterează excepţiile lipsei de interes şi de obiect a acţiunii, arătând că Ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de Procurorul General al Parchetului Î.C.C.J. a fost abrogat printr-un alt ordin, respectiv anulat prin mai multe hotărâri judecătoreşti, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.
In ce priveşte fondul cauzei, din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul susţine următoarele:
Instanţa de fond în mod greşit a reţinut că actul contestat are caracter retroactiv, în condiţiile în care efectele trebuie să fie raportate la data scadenţei drepturilor băneşti, respectiv 13 iulie 2009.
De asemenea, susţine recurentul, actul contestat nu a fost emis cu exces de putere, întrucât Ministerului Public - Parchetul I.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare, atâta timp cât Ministerul Finanţelor Publice nu a alocat sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond în mod greşit a respins-o, atâta timp cât obligaţia de garanţie a ministerului subzistă în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 şi art. 19 din Legea nr. 500/2002 şi că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 60-63 C. proc. civ., în scopul asigurării opozabilităţii hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare. In ceea ce priveşte excepţiile lipsei de interes şi de obiect, este de reţinut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării (Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.106). Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine că, în pofida anulării actelor prin hotărâre judecătorească, reclamanţii justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării actelor ce formează obiectul litigiului.
Este neîntemeiat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată răspunde cerinţelor prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul celor hotărâte.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine următoarele:
Curtea de apel a apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, Înalta Curte reţinând însă că inaplicabilitatea derivă din împrejurarea că dreptul reclamanţilor la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009 aplicabil numai în privinţa sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, precum şi faptul că actul contestat are caracter retroactiv şi contravine dispoziţiilor art. 74 alin.(2) din Legea nr. 303/2004.
Este, de asemenea, necontestat caracterul retroactiv al actului atacat, întrucât a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie. In acelaşi sens, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ, cum este cel ce formează obiectul cauzei, actul contestat ar fi trebuit să fie elaborat şi emis cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii legii civile, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actului contestat, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al acestuia.
Emiterea actului administrativ contestat cu nesocotirea principiului neretroactivităţii aduce atingere şi principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actului administrativ contestat cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
În ceea ce priveşte susţinerile din recurs referitoare la respingerea de către Curtea de apel a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, se constată că nici acestea nu pot fi primite. Astfel, întemeiat a apreciat instanţa de fond că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Finanţelor Publice a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii. In jurisprudenţă s-a reţinut, în mod constant, că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv. Or, în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin Ministerului Finanţelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002, ministerul nu este debitorul unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire, iar executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, se face cu respectarea procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002.
La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine Jurisdicţiei Supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în litigiile având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În consecinţă, faţă de considerentele arătate, cu care se completează hotărârea instanţei de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 5247 din 21 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4495/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4589/2011. Contencios → |
|---|
