ICCJ. Decizia nr. 4792/2011. Contencios

Decizii ICCJ 2011 (Contencios administrativ)

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. 705/2/2011 la data de 25 ianuarie 2011, reclamanta C.L. a chemat în judecată pe pârâta Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

1. Anularea actului emis de Ministerul pârât - Ordinul nr. 90 din 24 martie 2003 emis în baza recursului în anulare, admis prin decizia nr. 131 din 4 noiembrie 2002;

2. Rectificarea corespunzătoare a Carnetului meu de muncă și reintegrarea în funcția deținută;

3. Obligarea pârâtului la repararea pagubei reprezentând câștiguri nerealizate în perioada aprilie 2001- până în prezent, până la executarea hotărârii pronunțate în această cauză;

4. Obligarea la daune morale.

A solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

în susținerea cererii s-a arătat că prin decizia nr. 337/2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție a fost validată ca legală și irevocabilă sentința civilă nr. 520/2001 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ, prin care mi-a fost admisă acțiunea de repunere în drepturi a subsemnatei, precum și decizia nr. 3062/2001 a Curții Supreme de Justiție prin care a fost respins recursul pârâtului.

Se precizează că prin sentința civilă nr. 520/2001 a Curții de Apel București pârâtul a fost obligat la reintegrarea reclamantei în funcția avută anterior cu efectuarea mențiunilor corespunzătoare în Carnetul de muncă și cu obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând câștiguri nerealizate în perioada 10 ianuarie - aprilie 2001 până la executarea acesteia.

Nelegalitatea actului administrativ a cărui anulare se solicită este evidentă, atât în raport de hotărârile judecătorești menționate, cât și față de faptul că el se întemeiază pe o decizie judecătorească care a fost anulată, cu toate consecințele negative decurgând din aceasta.

1. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1487 din 28 februarie 2011 Curtea de Apel București a admis în parte cerere formulată de reclamanta C.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, a dispus anularea Ordinului nr. 90 din 24 martie 2003 emis de către Ministrul Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, a admis excepția puterii de lucru judecat a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la reintegrarea în funcția deținută anterior și rectificarea carnetului de muncă și a respins aceste capete de cerere ca având putere de lucru judecat; a respins ca neîntemeiată excepția puterii de lucru judecat în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la repararea pagubei, a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale cuvenite acesteia aferente perioadei aprilie 2001 - 22 februarie 2011; a obligat pârâta la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de daune morale, la plata sumei de 43,15 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a reținut în esență următoarele:

Prin sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a dispus:

- anularea Ordinului nr. 3943 din 3 ianuarie 2001 emis de către Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, act administrativ prin intermediul căruia s-a dispus eliberarea din funcția publică a reclamantei, aceasta fiind supusă disponibilizării în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 2/2001,

- reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior emiterii ordinului cu efectuarea mențiunilor aferente în carnetul de muncă,

- obligarea pârâtei la plata sumei de 14.800.000 RON cu titlu de daune reprezentând câștiguri nerealizate în perioada cuprinsă între 10 ianuarie 2001 - aprilie 2001, reactualizată cu indicele de inflație, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea acesteia.

Prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 înalta Curte de Casație și Justiție a dispus respingerea ca nefondat a recursului declarat de către recurentul-pârât Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

împotriva deciziei civile nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a înaltei Curți de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, cale de atac extraordinară care a fost admisă de către instanța de recurs.

Astfel, ca urmare a promovării căii de atac extraordinare a recursului în anulare, prin decizia civilă nr. 131 din 4 noiembrie 2002, a înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus:

- casarea deciziei civile nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a înaltei Curți de Casație și Justiție,

- admiterea recursului declarat de către recurenta-pârâtă Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contecios administrativ și fiscal, modificarea în tot a sentinței civile recurate în sensul că instanța de recurs a dispus respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei prin care aceasta a solicitat constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 3943 din 3 ianuarie 2001 emis de către Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale, reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior emiterii ordinului cu efectuarea mențiunilor aferente în carnetul de muncă și obligarea pârâtei la plata daunelor materiale și morale.

Prin Ordinul nr. 90 din 24 martie 2003 emis de către Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale autoritatea pârâtă a pus în executare decizia civilă nr. 131 din 4 noiembrie 2002 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta C.L. a formulat plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva deciziei civile nr. 131 din 4 noiembrie 2002 a înaltei Curți de Casație și Justiție, iar prin hotărârea din data de 28 iulie 2009 pronunțată în cauza C. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a avut loc o încălcare a art. 6, parag. 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a hotărât că Statul Român trebuie să plătească reclamantei suma de 800 euro cu titlu de daune materiale și 2.000 de euro cu titlu de daune morale.

Potrivit art. 322 pct. 9 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Prin decizia civilă nr. 337 din 26 aprilie 2010, irevocabilă, înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de revizuire formulată de către reclamanta C.L. și a dispus:

- anularea deciziei civile nr. 131 din 4 noiembrie 2002 a înaltei Curți de Casație și Justiție și pe fond a dispus respingerea ca nefondat a recursului în anulare declarat de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, Curtea de Apel a reținut că efectul juridic al pronunțării deciziei civile nr. 337 din 26 aprilie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, constă în validarea retroactivă a dispozițiilor cuprinse în sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta fiind ținută să execute obligațiile instituite în sarcina acesteia prin hotărârea judecătorească menționată.

Totodată, ca urmare a pronunțării de către instanța de recurs a deciziei civile nr. 337 din 26 aprilie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul prevederilor 322 pct. 9 C. proc. civ., instanța de fond a reținut că în mod retroactiv este desființat, rămânând fără suport juridic, Ordinul nr. 90 din 24 martie 2003 emis de către Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale prin care autoritatea pârâtă a pus în executare decizia civilă nr. 131 din 4 noiembrie 2002 a înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv pentru care a dispus anularea acestuia.

S-a reținut de către instanța de fond că, potrivit art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public.

Potrivit art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

în raport de prevederile cuprinse în dispozitivul sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a admis excepția puterii de lucru judecat a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la reintegrarea în funcția deținută anterior și rectificarea carnetului de muncă și va respinge aceste capete de cerere ca având putere de lucru judecat.

în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite acesteia și neîncasate, Curtea de Apel a reținut că prin sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a dispus obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite acesteia, până în luna aprilie 2001.

Or, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite acesteia și neîncasate pentru o perioadă de timp ulterioară lunii aprilie 2001 și până la executarea efectivă a obligației instituită în sarcina pârâtei prin dispozitivul sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001.

Pentru aceste motive Curtea a respins ca neîntemeiată excepția puterii de lucru judecat în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la repararea pagubei cauzată acesteia, având în vedere că nu este îndeplinită condiția existenței triplei identități cu privire la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată dedusă judecății în prezenta cauză.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale a pus în executare sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001, iar prin Ordinul nr. 390 din 15 februarie 2011 s-a dispus reintegrarea reclamantei C.L. în funcția deținută anterior, începând cu data de 22 ianuarie 2011.

Având în vedere dispozitivul sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 s-a constatat că reclamantei nu i-a încetat niciodată calitatea de funcționar public, motiv pentru care s-a reținut că acesteia i se cuvin toate drepturile salariale la care este îndreptățită în temeiul raportului de muncă încheiat cu pârâta.

Cu privire la daunele morale solicitate de către reclamantă Curtea de Apel a apreciat că acestea sunt corolarul tuturor privațiunilor suferite de către reclamantă în cei 10 ani în care aceasta a fost privată de dreptul la muncă pe care putea să îl exercite în temeiul raportului de muncă încheiat cu pârâta.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte.

Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 3.000 RON.

în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligată la plata sumei de 43,15 RON cheltuieli de judecată reclamantei, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Recursul

împotriva hotărârii instanței de fond pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

în motivarea cererii de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale a arătat în esență următoarele:

1) în mod greșit instanța de fond a respins excepția tardivității acțiunii referitoare la anularea Ordinului nr. 90/2003 și la acordarea de despăgubiri.

Se arată de recurent că reclamanta nu a introdus plângerea prealabilă în termen de 30 de zile de la data comunicării Ordinului nr. 90/2003 iar acțiunea a fost introdusă după depășirea termenului de 1 an de la data comunicării actului administrativ - așa cum prevede art. 5 din Legea nr. 29/1980 - în vigoare la data emiterii ordinului.

Reclamanta-intimată C.L. a solicitat recurentei - pârâte prin cererea din 5 mai 2010 anularea Ordinului nr. 90/2003 și trebuia să introducă acțiunea pe data de 4 decembrie 2010 și nu 25 ianuarie 2011 - cum a procedat reclamanta - intimată. Aceasta nu trebuia să reintroducă plângerea prealabilă la data de 22 decembrie 2010.

S-a arătat de asemenea că, în ceea ce privește solicitarea de despăgubiri acțiunea este tardiv introdusă întrucât reclamanta trebuia să solicite plata despăgubirilor prin acțiunea prin care s-a solicitat anularea Ordinului de concediere nr. RR/2001. Consideră recurentul că despăgubirile acordate de instanța de fond sunt o consecință a ordinului de concediere și nu a Ordinului nr. 90/2003.

2) în mod incorect instanța de fond a respins excepția puterii de lucru judecat în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la repararea pagubei.

Consideră recurentul - pârât că, instanța de fond nu a avut în vedere și prevederile hotărârii nr. 28/2009 în cauza C. împotriva României prin care s-a acordat reclamantei suma de 800 euro ca daune materiale și 2.000 euro cu titlu de daune morale.

Se arată că având în vedere sumele solicitate de reclamantă în cadrul acestui proces și faptul că hotărârea a fost pronunțată în anul 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat asupra drepturilor reclamantei cu privire la daunele materiale și morale ca urmare a emiterii deciziei de concediere. Eventual, instanța ar fi putut să acorde daune raportat la perioada ulterioară pronunțării hotărârii în urma soluționării cererii de revizuire sau după data pronunțării hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului.

3) este nelegală soluția instanței de fond de anularea Ordinului nr. 90/2003. Ordinul a fost emis în vederea punerii în aplicare a unei hotărâri judecătorești valabilă la momentul la care acesta a fost emis.

4) soluția instanței de fond este nelegală în ce privește acordarea de drepturi salariale pentru perioada aprilie 2001 - 22 februarie 2011.

Arată recurentul că instanța pentru acordarea drepturilor bănești a avut în vedere faptul că decizia de concediere a fost anulată de instanța de judecată. însă, arată recurentul nu există o legătură de cauzalitate între ordinul contestat (Ordinul nr. 90/2003) și paguba produsă de acesta.

S-a mai arătat că instanța a avut în vedere pentru acordarea acestor drepturi bănești, prevederile art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 și în consecință nu putea dispune decât plata unei despăgubiri egale cu salariile și nu "plata drepturilor salariale".

în acest sens arată recurentul că reclamanta a fost destituită în temeiul art. 94 din Legea nr. 188/1999 începând cu data de 7 octombrie 2002, deci ulterior pronunțării sentinței civile nr. 520/2011, astfel că nu se poate susține că raporturile de muncă nu i-au încetat niciodată.

întâmpinarea

Reclamanta-intimată C.L. a formulat întâmpinare la cererea de recurs și a solicitat respingerea acesteia ca nefondată.

A invocat reclamanta - intimată și excepția lipsei calității de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de recurs, excepție la care s-a renunțat dat fiind faptul că la termenul din 20 septembrie 2011 s-a depus la dosar Ordinul prin care Secretarul general a fost împuternicit să semneze cererea de recurs și totodată dovada însușirii de către Ministrul Comunicațiilor și Societății Informaționale a cererii de recurs.

Considerentele și soluția instanței de recurs

Recursul nu este fondat.

în fapt

Prin sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus anularea Ordinului nr. 3943 din 3 ianuarie 2001 - emis de Ministerul Comunicațiilor și Tehnologiei Informaților, a fost obligat pârâtul la reintegrarea reclamantei C.L. în funcția avută anterior emiterii ordinului cu mențiunile respective în carnetul de muncă, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 14.800.000 RON cu titlu de daune, reprezentând câștiguri nerealizate în perioada cuprinsă între 10 ianuarie 2001 - aprilie 2001 - reactualizată începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea acesteia.

Prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3062 din 9 octombrie 2001 - s-a respins ca nefondat recursul formulat de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

La data de 10 ianuarie 2002 Ministerul a achitat reclamantei - intimate suma de 16.546.400 ROL reprezentând reactualizarea sumei de 14.800.000 ROL dispusă prin sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă pronunțată în 17 aprilie 2002 - Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a obligat Ministrul Comunicațiilor ca reprezentant al autorității, la daune pe zi de întârziere până la executarea sentinței civile nr. 520/2001 privind reintegrarea reclamantei - intimate.

Prin Ordinul nr. 135 din 29 aprilie 2002 - Ministerul a dispus reîncadrarea reclamantei la Serviciul administrativ, registratură și arhivă iar nu la Direcția juridică unde activase ulterior reclamanta.

împotriva acestui Ordin nr. 135 din 29 aprilie 2002 - reclamanta a formulat acțiune în instanță, solicitând anularea lui, prima instanță a respins acțiunea dar prin decizia nr. 3095 din 18 octombrie 2002 Curtea Supremă de Justiție a hotărât că Ordinul nr. 135/2002 este nul.

Prin Ordinul nr. 282 din 7 octombrie 2002, reclamanta - intimată a fost destituită din funcția în care fusese reîncadrată - pentru absențe nemotivate conform art. 94 din Legea nr. 188/1998.

împotriva deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 3062 din 9 octombrie 2001 - Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție - a declarat recurs în anulare, iar prin decizia nr. 131 din 4 noiembrie 2002 s-a dispus - casarea deciziei civile nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție - admiterea recursului declarat de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale împotriva sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2011 - a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, modificarea în tot a sentinței civile recurate în sensul că s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei privind anularea Ordinului nr. 3943 din 3 ianuarie 2001, reintegrarea acesteia, efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă și obligarea la plata daunelor materiale și morale.

Prin Ordinul nr. 90 din 24 martie 2003 recurentul-pârât Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale a dispus punerea în executare a deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 131 din 4 noiembrie 2002 și respectiv rectificarea în mod corespunzător a mențiunilor în carnetul de muncă al reclamantei C.L.

La data de 14 iunie 2005 reclamanta-intimată a plătit suma de 22.067.377 ROL recurentului Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale - reprezentând întoarcerea executării efectuată la data de 10 ianuarie 2002, când reclamanta - intimată a primit suma reactualizată dispusă în sarcina autorității în baza sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001.

Prin hotărârea din data de 28 iulie 2009 pronunțată în cauza C. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a avut o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție iar Statul Român a fost obligat să plătească reclamantei suma de 800 euro cu titlu de daune materiale și 2.000 euro cu titlu de daune morale.

Prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 337 din 26 aprilie 2010 - s-a admis cererea de revizuire formulată de reclamantă în conformitate cu art. 322 pct. 9 C. proc. civ. - și s-a dispus anularea deciziei Curții Supreme de Justiție nr. 131 din 4 noiembrie 2002 - și pe fond a dispus respingerea ca nefondat a recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - împotriva deciziei civile nr. 3062 din 9 octombrie 2001 a înaltei Curți de Casație și Justiție și sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Ordinul nr. 390 din 15 februarie 2011 emis de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale s-a dispus, luându-se act de sentința civilă nr. 520/2001 - rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 3062 din 9 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție precum și de decizia nr. 337 din 26 aprilie 2010 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, reintegrarea reclamantei C.L. în funcția de consilier juridic superior - începând cu data de 22 februarie 2011 - în cadrul Serviciului Juridic din Direcția Juridică și Resurse Umane.

Reclamanta a introdus prezenta acțiune la data de 25 ianuarie 2011 iar primul termen de judecată a fost la instanța de fond 21 februarie 2011.

Argumentele instanței de recurs

1. Primul motiv de recurs privind excepția tardivității plângerii prealabile și a cererii de despăgubiri nu este fondat.

Reclamanta - intimată a solicitat la data de 5 mai 2010 prin cererea înregistrată sub nr. PP, anularea Ordinului nr. 90/2003. întrucât nu s-a răspuns solicitării acesteia, reclamanta a revenit cu o cerere la data de 22 decembrie 2010 (Reclamanta a introdus acțiune pentru anularea Ordinului nr. 90/2003 - la data de 25 ianuarie 2011). La această din urmă cerere, recurentul - pârât i-a răspuns la data de 4 februarie 2011 - comunicându-se reclamantei că ministerul a inițiat procedura de reorganizare a instituției prin care se propune și înființarea unui post de consilier juridic la Direcția Juridică.

în aceste condiții, nu se poate susține că reclamanta nu a respectat termenele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004 - neexistând nici o interdicție în legea contenciosului în ce privește numărul cererilor ce reprezintă plângere prealabilă iar în situația particulară a speței, pârâtul - recurent chiar la cea de-a doua cerere a reclamantei a răspuns chiar dacă după expirarea termenului de 30 zile prevăzut de art. 7 alin. (1).

Nu poate fi un argument de asemenea împrejurarea că reclamanta nu a introdus plângerea prealabilă în termenul de 30 zile de la comunicarea Ordinului nr. 90/2003 - dată fiind succesiunea desfășurării întregii afaceri judiciare. La acea dată ordinul a fost emis în urma admiterii recursului în anulare promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - și șansele reclamantei de a răsturna această situație s-au putut concretiza abia prin plângerea formulată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

în ceea ce privește tardivitatea acțiunii privind despăgubirile, nici această susținere nu poate fi reținută întrucât despăgubirile solicitate de reclamantă vizează perioada ulterioară pronunțării sentinței civile nr. 520/2001. Nu se poate spune că despăgubirile reprezentând câștiguri nerealizate în perioada aprilie 2001 până în prezent, solicitate de reclamantă sunt consecința ordinului de concediere nr. RR/2001 și nu în egală măsură și a Ordinului nr. 90/2003, având în vedere întregul lanț cauzal în ceea ce privește reintegrarea reclamantei și plata drepturilor salariale aferente. Ele nu puteau fi cerute în acțiunea inițială ce a format obiectul Dosarului - pentru că nu se putea anticipa la acel moment că nu se vor executa dispozițiile sentinței civile ce urma să se pronunțe - timp de aproximativ 10 ani.

2) Al doilea motiv de recurs - privind excepția autorității de lucru judecat referitoare la obligarea pârâtei la despăgubiri este nefondat. Se reține că instanța de fond a soluționat în mod corect excepția autorității de lucru judecat.

Astfel, corect s-a reținut că prin sentința civilă nr. 520 din 25 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3062 din 9 octombrie 2001 - s-a dispus obligarea la plata drepturilor salariale cuvenite - cuantificate la acea dată la suma de 14.800.000 ROL pentru ianuarie 2001 - aprilie 2001 ori în prezenta cauză se solicită despăgubiri pentru o perioadă ulterioară pronunțării sentinței nr. 520/2001 (aprilie 2001 - până la reintegrare).

Nu se poate considera că reclamanta a fost despăgubită pentru neexecutarea sentinței civile nr. 520/2001.

în hotărârea sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere creanța reclamantei împotriva Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale așa cum rezultă din sentința civilă nr. 520/2001 corectată cu rata inflației, statuând în echitate să îi aloce o sumă de 800 euro - daune morale precum și 2.000 euro - daune morale ținând cont de circumstanțele speței.

De remarcat însă că prin sentința civilă nr. 520/2001 - a fost obligat Ministerul la despăgubiri - câștiguri nerealizate în perioada ianuarie 2001 - aprilie 2001 iar în prezenta acțiune reclamanta solicită despăgubiri pentru perioada aprilie 2001 și până la reintegrarea efectivă.

De asemenea, este important de subliniat că și dacă a avut ca referință sentința civilă nr. 520/2001 - Curtea Europeană a Drepturilor Omului - a condamnat Statul Român și l-a obligat să plătească despăgubirile arătate mai sus, pentru încălcarea principiului securității raporturilor juridice și dreptul reclamantei la un proces echitabil și la respectarea bunurilor, deci pentru încălcarea art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1.

3) Al treilea motiv de recurs este nefondat. Este real faptul că la momentul emiterii Ordinului nr. 90/2003 - de punere în executare a deciziei nr. 131 din 4 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție - aceasta din urmă era perfect valabilă. însă cum corect a reținut instanța de fond, după pronunțarea deciziei civile nr. 337 din 26 aprilie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 131/2002 a fost anulată, rămânând deci fără suport juridic Ordinul nr. 90/2003.

Este vorba despre caducitatea actului administrativ datorită survenirii unei împrejurări ulterioare emiterii acestuia și care are drept consecință împiedicarea obiectivă a producerii efectelor sale.

4) Nici cel de-al patrulea motiv de recurs nu este fondat.

Nu pot fi reținute susținerile recurentului că nu există legătură de cauzalitate între ordinul contestat, nr. 90/2003 și paguba pretinsă.

Este eronată această apreciere, întrucât așa cum s-a arătat mai sus în mod detaliat, prin decizia nr. 337 din 26 aprilie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis cererea de revizuire, s-a revalidat retroactiv sentința civilă nr. 520/2001 - iar prin anularea Ordinului nr. 90/2003 se ajunge în final la reactivarea dispozițiilor sentinței civile nr. 520 din 25 aprilie 2001.

Invocarea de către recurent a dispozițiilor art. 106 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 și compararea expresiilor "plata unei despăgubiri egale cu salariile "și plata drepturilor salariale" - este nerelevantă, nu există diferențe de substanță, de înțeles, între cele două expresii - judecătorul fondului în mod legal a apreciat că reclamanta - intimată este îndreptățită să primească drepturile salariale pe care în mod nelegal nu le-a încasat, indexate, majorate și recalculate, aferente perioadei aprilie 2001 - 22 februarie 2011.

Susținerea recurentei că reclamantei i-au încetat raporturile de muncă la data de 7 octombrie 2002 - când a fost destituită conform art. 94 din Legea nr. 188/1989 este de rea credință având în vedere că, așa cum s-a arătat mai sus, această măsură a fost constatată nulă, cu titlu irevocabil, de către instanța supremă.

De asemenea, recurenta se contrazice și prin însăși măsura reintegrării pe care a dispus-o prin Ordinul nr. 390 din 15 februarie 2011 - făcută în baza sentinței civile nr. 520/2001.

Față de cele arătate pe larg mai sus, constatând că în cauză nu s-au regăsit motive de modificare sau casare a hotărârii atacate, înalta Curte de Casație și Justiție în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

← ICCJ. Decizia nr. 4881/2011. Contencios  ICCJ. Decizia nr. 4876/2011. Contencios →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4792/2011. Contencios