ICCJ. Decizia nr. 4934/2011. Contencios
| Comentarii |
|
1. Soluțiile instanțelor de fond în dosarele conexate
A) Prin sentința nr. 1832 din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul S.G., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin care a solicitat anularea deciziei nr. 20/CJ.95/2009 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, privind repunerea intimatului Ministerul Apărării Naționale în termenul de efectuare a cercetării administrative.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Prin decizia de imputare din 3 septembrie 2008 a U.M. X, s-a angajat răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 25.519 RON cu titlu de cheltuieli de școlarizare, pentru trecerea în rezervă prin demisie începând cu data de 11 iulie 2008, înainte de finalizarea contractului încheiat cu Ministerul Apărării.
Prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 103/CJ.557/2008 din data de 19 februarie 2009 a Comisie de Jurisdicție a Imputațiilor a fost admisă excepția nerespectării dreptului reclamantului la apărare în procedura cercetării administrative de angajare a răspunderii materiale, a fost casată decizia de imputare susmenționată și s-a anulat procesul verbal de cercetare administrativă din 3 septembrie 2008 încheiat de comisia de cercetare administrativă a U.M. X Brașov.
Prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 20/CJ.95/2009 din data de 15 aprilie 2009 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, contestată în prezenta cauză, a fost admisă cererea formulată în acest sens de comandantul U.M. X Brașov, dispunându-se repunerea în termenele prevăzute de art. 23 alin. (1) și art. 25 alin. (4) din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din Ministerul Apărării Naționale.
Cu privire la primul motiv de nelegalitate invocat de reclamant, ce vizează nerespectarea dispozițiilor art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 21/1998, respectiv, necitarea sa la soluționarea cererii de repunere în termen, prima instanță a reținut că în speța de față nu este incident textul de lege invocat, câtă vreme reclamantul nu este persoană obligată la plată, decizia de imputare fiind anulată anterior.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de nelegalitate, respectiv tardivitatea formulării cererii de repunere în termen, prima instanță a reținut că titularul cererii de repunere în termen este comandantul U.M. X Brașov, căruia i-a fost comunicată la data de 10 martie 2009 decizia administrativ-jurisdicțională nr. 103/CJ.557/2008 din 19 februarie 2009, ce constituie temeiul cererii de repunere în termen, împrejurare față de care formularea cererii de repunere în termen la data de 13 martie 2009, apare ca fiind făcută în termenul legal de 15 zile.
Referitor la cel de-al treilea motiv de nelegalitate, ce vizează sancțiunea decăderii instituită de prevederile art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, instanța de fond a reținut că textul redat de reclamant nu statuează natura acestuia ca fiind termen de decădere, dimpotrivă, posibilitatea conferită prin lege de a se dispune repunerea în termenul de efectuare a cercetării administrative contrazice o atare susținere, termenele de decădere nefiind susceptibile de întrerupere, suspendare ori repunere în termen.
Termenul de 3 ani instituit de art. 25 alin. (1) din Ordonanță este un termen de decădere, potrivit alin. (4), în timp ce termenul pentru efectuarea cercetării administrative este cel mult o componentă a termenului de prescripție pentru angajarea răspunderii materiale, termen care s-ar compune din termenul de 60 zile, maximum 120 zile pentru efectuarea cercetării administrative și termenul de 15 zile, de la efectuarea acesteia pentru emiterea efectivă a deciziei de imputare.
Referitor la inadmisibilitatea, respectiv a netemeiniciei soluției de repunere în termen, prima instanță a constatat că motivele temeinice pe care U.M. X și-a fundamentat cererea de repunere în termen se raportează la decizia anterioară a comisiei, de anulare pe aspecte procedurale a cercetării administrative, subsumându-se așadar condițiilor textului de lege privind indicarea acestor motive.
Astfel, prima instanță a reținut că stabilirea termenului pentru efectuarea cercetării administrative are rolul de a evita pasivitatea imputabilă în stabilirea răspunderii materiale, or o atare pasivitate nu se poate reține în cauză.
Pe de altă parte, aspectul nelegalității actului de cercetare administrativă a antrenat deja sancțiunea nelegalității procedurale a acestuia, nefiind posibil ca, interpretarea reclamantului să conducă și la o altă sancțiune, aceea a prescripției dreptului de a efectua cercetarea administrativă, cu atât mai mult cu cât rațiunea pentru care a fost instituită de legiuitor, de a sancționa pasivitatea, nu se regăsește în cauză.
în fine, cu privire la inadmisibilitatea emiterii deciziei contestate, raportat la autoritatea de lucru judecat a hotărârii nr. 103/CJ.557/2008 din 19 februarie 2009, prima instanță a reținut că aceste susțineri nu prezintă relevanță în aprecierea legalității deciziei subsecvente, de repunere în termen, cât timp ele au obiecte diferite, prin decizia inițială fiind anulată cercetarea administrativă sub aspect procedural și doar pe cale de consecință decizia de imputare, iar prin prezenta decizie s-a dispus repunerea în termenul de efectuare a cercetării administrative, în sensul parcurgerii din nou a acestei proceduri, cu respectarea garanțiilor privind dreptul la apărare.
Cu privire la ultimul aspect de nelegalitate ce vizează fondul problemei, mai exact la netemeinicia debitului stabilit prin decizia de imputare, prima instanță a apreciat că nu are legătură cu obiectul deciziei contestate, mai ales că decizia de imputare a fost deja anulată în procedura administrativ-jurisdicțională.
B) Prin sentința nr. 3362 din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S.G., de constatare a nulității absolute a Deciziei nr. 34/CJ201/2009 din data de 16 iunie 2009, prin care Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a respins cererea de revizuire a Deciziei nr. 20/CJ95/2009, prin care s-a admis cererea de repunere în termen pentru refacerea cercetării administrative.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a constatat că motivul de nulitate invocat de reclamant, în speță, necitarea sa la termenul din 16 iunie 2009 când s-a soluționat cererea de revizuire, nu este întemeiat.
Reclamantul a fost citat prin publicitate, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 21 mai 2009, întrucât la adresa indicată de acesta procedura de citare nu a fost îndeplinită.
Prima instanță a mai reținut că menționarea greșită a numelui reclamantului de "S.G.A." în loc de " S.G." consemnată în cuprinsul deciziei, constituie doar o eroare materială, care nu poate conduce la anulărea actului administrativ jurisdicțional.
De asemenea, a constatat că în mod corect Comisia de jurisdicție a imputațiilor a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă, având în vedere dispozițiile art. 35 din O.G. nr. 121/1998, coroborate cu cele ale art. 51 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cu care, dispozițiile legii speciale se completează cu cele de drept comun.
Raportându-se astfel la dispozițiile art. 322 din C. proc. civ., prima instantă a reținut că niciunul dintre motivele invocate de revizuient (lipsa de procedură, tardivitatea, decăderea, admisibilitatea cererii de repunere în termen, netemeinicia) nu se încadrează în cazurile reglementate de legea specială, respectiv de C. proc. civ.
2.Criticile recurentului în dosarele conexate
A) Recurentul, reclamant S.G. a atacat sentința nr. 1832 din 21 aprilie 2010 prin care Curtea de Apel București i-a respins ca nefondată acțiunea prin care acesta solicitase anularea deciziei nr. 20/CJ95 din 15 aprilie 2009 a Comisiei Jurisdicționale a Imputațiilor având ca obiect repunerea în termen a intimatului Ministerul Apărării Naționale de a reface cercetarea administrativă care-l viza pe recurent.
A arătat recurentul că prin decizia nr. 103/CJ557/2008 din 19 februarie 2009 Comisia dispusese casarea deciziei de imputare din 3 septembrie 2008 emisă de Comandantul U.M. X Brașov cu privire la cheltuieli de școlarizare, anulând și procesul-verbal de cercetare administrativă din 3 septembrie 2009, reținând că pe parcursul cercetării administrative s-a încălcat dreptul recurentului la apărare, prin neinvitarea și neaudierea lui, ignorându-se apărările sale.
S-a învederat că sentința atacată este nelegală deoarece:
- soluționarea cererii intimatului Ministerul Administrației și Internelor de repunere în termen s-a făcut cu lipsă de procedură, recurentul-reclamant nefiind citat, contrar art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, prima instanță considerând greșit că recurentul nu era "o persoană obligată la plată", întrucât decizia de imputare emisă în sarcina acestuia fusese anterior anulată;
- cererea de repunere în termen s-a făcut peste termenul de 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, prima instanță luând în mod eronat ca reper de la care a început curgerea acestui termen data comunicării deciziei administrativ jurisdicționale către comandantul U.M. X Brașov, fără să fi fost invocate motive reale de împiedicare, în sensul textului menționat;
- cercetarea administrativă nu s-a realizat în termenul de decădere de 60 zile prevăzut de art. 23, alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, care nu putea fi prelungit decât cu cel mult 60 zile , pentru motive temeinice, potrivit alin. (2) din text;
- nu s-au analizat motivele de admisibilitate a cererii de repunere în termen, respectiv dacă s-a înregistrat în intervalul prevăzut de lege și dacă s-au invocat și dovedit "motive temeinice" , care să fi fost analizate conform art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998;
- s-a încălcat principiul autorității lucrului judecat, deoarece prin decizia nr. 103/CJ557/2008 din 19 februarie 2009 Comisia de jurisdicție casase decizia de imputare, anulând procesul-verbal de cercetare administrativă, iar această soluție definitivă, conform art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998 nu mai putea fi schimbată, autorizându-se astfel în mod nepermis instrumentarea tardivă și neîntemeiată a unei cercetări anulate.
S-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată, în drept invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041din C. proc. civ.
B) Reclamantul S.G. a declarat recurs și împotriva sentinței nr. 3362 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în constatarea nulității absolute a deciziei nr. 34/CJ201/2009 din data de 16 iunie 2009, emisă de Comisia de Jurisdicție a imputațiilor,care i-a respins cererea de revizuire a deciziei nr. 20/CJ95/2009, prin care s-a admis cererea de repunere în termen formulată de comandantul U.M. X Brașov, pentru refacerea cercetării administrative vizând cheltuieli de școlarizare datorate de recurentul-reclamant.
Recurentul a susținut că soluționarea cererii sale de revizuire s-a făcut cu lipsă de procedură, Comisia de Jurisdicție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor constatând la termenul din 21 mai 2009 că nu s-a restituit confirmarea de primire a citațiilor, fără să fi existat la dosar dovada emiterii acestora.
Recurentul a învederat că nu și-a schimbat domiciliul, iar procedura de citare prin publicitate nu a fost legal îndeplinită, fiind trecut numai numele său, fără a se menționa ultimul domiciliu cunoscut, reclamantul nefiind citat nici la soluționarea cererii de repunere în termen, formulată de Ministerul Administrației și Internelor , contrar art. 38 din O.G. nr. 121/1998.
S-a învederat că în mod greșit soluția de respingere a cererii de revizuire s-a motivat de către instanța de fond pe dispozițiile art. 322 din C. proc. civ., deși O.G. nr. 121/1998 era legea specială care trebuia aplicată în cauză.
Recurentul a mai arătat că prima instanță nu a analizat excepția tardivității cererii de repunere în termen, care trebuia introdusă de intimatul Ministerul Administrației și Internelor în 15 zile de la încetarea împiedicării și nici "motivele temeinice" care trebuie să justifice măsura repunerii în termen. S-a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei de imputare nr. 34/CJ201 din 16 iunie 2009, admiterea cererii de revizuire și anularea deciziei administrativ jurisdicționale 20/CJ195 din 15 aprilie 2009, în drept invocându-se dispozițiile art. 3041din C. proc. civ.
3.Considerentele înaltei Curți asupra recursurilor
A) Cu privire la recursul declarat împotriva sentinței nr. 1832 din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel București se constată că toate criticile recurentului reprezintă o reluare a argumentelor prezentate de recurentul-reclamant în susținerea acțiunii introductive, care au fost avute în vedere de instanța de fond și analizate judicios în considerentele deciziei atacate.
Este nefondată critica ce vizează necitarea recurentului la soluționarea cererii de repunere în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) și art. 25 alin. (4) din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din cadrul Ministerului Apărării Naționale, cerere formulată de comandantul U.M. X Brașov, deoarece dispozițiile art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a căror încălcare a fost invocată de recurent privesc procedura soluționării în fond a contestațiilor, plângerilor și cererilor de revizuire la care face trimitere art. 39 alin. (1) din acest act normativ, așa cum este reglementată de art. 30 din O.G. nr. 121/1998, care nu se poate desfășura decât în contradictoriu cu "persoana obligată la plată".
Recurentul-reclamant nu îndeplinea această condiție, întrucât decizia de imputare din 3 septembrie 2008 prin care U.M. X Brașov îi angajase răspunderea materială pentru 25.519 RON cheltuieli de școlarizare fusese anulată prin decizia administrativ jurisdicțională nr. 103/CJ557/2008 ca urmare a nerespectării dreptului la apărare al reclamantului.
Pe de altă parte, din formularea art. 33 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 rezultă că cererea de repunere în termen, care nu poate fi făcută decât de comandantul sau șeful unității militare competent, în condițiile și pentru motivele prevăzute de acest text, are natură necontencioasă și se soluționează printr-o hotărâre definitivă, care nu se comunică decât celui care a solicitat repunerea în termen, adică numai comandamentului sau șefului unității militare.
Nefondată este și susținerea ce vizează tardivitatea cererii de repunere în termen, întrucât nu exista o altă dată de la care să curgă termenul de 15 zile prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, decât data comunicării deciziei administrativ jurisdicționale nr. 103/CJ557/2009, prin care se admisese contestația recurentului, întrucât cercetarea administrativă nu a respectat dreptul acestuia la apărare reglementat de art. 55 lit. c) din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili.
în mod normal, prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 103/557/2008 din 19 februarie 2009, casându-se decizia de imputare din 3 septembrie 2008 pentru nerespectarea unor norme de procedură, neaudierea recurentului-reclamant, prin dispozitivul deciziei de casare trebuia dispusă și trimiterea cauzei pentru refacerea cercetării administrative, cu respectarea garanțiilor unui proces echitabil.
Cum comandantul U.M. X Brașov a luat cunoștință de această omisiune la primirea deciziei de casare din 10 martie 2009, a uzat de remediul procesual prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și a formulat cererea de repunere în termen la data de 13 martie 2009, în cele 15 zile care au început să curgă de la data primirii deciziei, cum s-a arătat deja.
Nici sancțiunea decăderii invocată de recurent nu este aplicabilă, termenul de 60 zile prevăzut de O.G. nr. 121/1998 pentru efectuarea cercetării administrative, ce poate fi prelungit "pentru motive temeinice" cu încă 60 zile, nefiind un termen de decădere, din moment ce legiuitorul a reglementat posibilitatea "repunerii în acest termen", măsură care, împreună cu suspendarea și întreruperea nu poate fi aplicată decât unui termen de prescripție și nu unui termen de decădere.
De altfel, în dreptul comun, când legiuitorul a dorit ca un termen să fie de decădere, a prevăzut expres acest lucru, procedeu preluat și în O.G. nr. 121/1998, care a menționat că termenul de 3 ani instituit prin art. 24 alin. (1) din Ordonanță este un termen de decădere, art. 24 alin. (4), neexistând însă o asemenea precizare în cazul termenelor de 60 de zile prevăzute de art. 23 alin. (1) și alin. (2) din Ordonanță.
Recurentul a criticat soluția de admitere a cererii de repunere în termen formulată de U.M. X Brașov pentru considerentul că nu existau "motive temeinice" care să o justifice, însă, așa cum s-a arătat, măsura reprezenta remediu procedural al omisiunii Comisiei de a menționa în decizia de casare că se trimite dosarul în vederea refacerii cercetării administrative.
Deși procedura administrativ-jurisdicțională reglementată de O.G. nr. 121/1998 are o natură specială, iar comisia de cercetare administrativă nu funcționează ca o instanță, totuși, potrivit art. 51 din Ordonanță în situațiile care nu-și găsesc o reglementare proprie în acest act normativ se aplică dispozițiile "legislației muncii și legislației civile".
Egalitatea părților din procesul civil, în sens larg, impune să nu poată fi recunoscut și valorificat un drept al unei părți din proces prin încălcarea dreptului altuia, astfel că recunoașterea dreptului recurentului la un proces echitabil, în care să-și poată formula apărările corespunzătoare, nu se poate realiza prin încălcarea dreptului U.M. X Brașov de a reface cercetarea administrativă, anulată pe motive procedurale .
Cum cererea de repunere în termen s-a formulat de comandantul U.M. X Brașov și în mod evident are alt obiect decât contestația recurentului, reclamant S.G. soluționată prin decizia nr. 103/CJ557/2008 din 19 februarie 2009 a Comisiei de jurisdicție, nu se poate vorbi de o autoritate de lucru judecat în raport cu decizia nr. 20/CJ95/2009, prin care s-a admis cererea de repunere în termen, deoarece nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 din C. civ. și ale art. 163 alin. (1) din C. proc. civ., adică nu există identitate de obiect, cauză și părți, în aceeași calitate procesuală.
Constatând că sentința atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (1) și 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, înalta Curte va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
B) Cu privire la recursul împotriva sentinței nr. 3362 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București
Recurentul-reclamant a invocat nulitatea deciziei nr. 34/CJ201/2009 din 16 iunie 2009 prin care s-a respins cererea sa de revizuire a deciziei nr. 20/CJ95/2009 privind admiterea , de către Comisia de Jurisdicție a imputațiilor, a unei cereri de repunere în termen formulată de comandantul U.M. X Brașov, arătând că nu a fost legal citat la soluționarea cererii de revizuire.
Susținerile recurentului sunt contrazise de încheierea nr. 34/ CJ din 21 mai 2009 a Comisiei de Jurisdicție a imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, pronunțată în dosar, din care rezultă că la termenul anterior, din 21 mai 2009 petentul nu a fost prezent și nici nu s-a îndeplinit procedura de citare cu acesta, conform pct. 108 din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili, astfel că s-a dispus citarea acestuia atât la domiciliu, dar și prin publicitate , ceea ce s-a realizat, așa cum rezultă din dovada de la dosar.
Procedura de soluționare a contestațiilor împotriva deciziilor de impunere prin care se angajează răspunderea materială a militarilor este o procedură jurisdicțională specială, reglementată de O.G. nr. 121/1998, care se completează cu legislația muncii și legislația civilă pentru situațiile neprevăzute de Ordonanță , așa cum dispune art. 51 din Ordonanță.
Cum actul normativ special, O.G. nr. 121/1998 nu reglementează cazuri anume de revizuire, în mod corect Comisia de Jurisdicție din cadrul Ministerului Apărării Naționale a analizat cererea de revizuire formulată de recurentul, reclamant raportând-o dispozițiilor din legea generală, art. 322 din C. proc. civ. și a constatat în mod corect că motivele invocate nu se încadrează în niciuna din situațiile prevăzute în acest text, criticile recurentului nefiind fondate nici sub acest.
Toate celelalte motive de recurs privind tardivitatea, "motivele temeinice" ale cererii de repunere în termen, au fost deja analizate în recursul anterior, argumentele expuse fiind valabile și în prezentul recurs, criticile recurentului fiind identice.
Constatând că sentința atacată nu era afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 din C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, înalta Curte a respins recursul reclamantului, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4943/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 486/2011. Contencios → |
|---|
