ICCJ. Decizia nr. 5551/2011. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 15/ CC din 19 iulie 2011, pronunțată în dosar, Curtea de Apel Timișoara, a respins cererea reclamantului B.E.A., formulată în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Regională de Accize și operațiuni vamale Timișoara, ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Reclamantul a arătat că având la bază mai multe hotărâri judecătorești, s-a adresat D.R.A.O.V. Timișoara, cererile sale fiind înregistrate sub nr. 22348 și nr. 22349, solicitând instituției publice să pună în executare acele hotărâri,în sensul achitării sumelor de bani datorate reclamantului cu titlu de drepturi salariale și cheltuieli de judecată, iar suma calculată a fost de 11.186 lei, aferentă perioadei 05 mai 2009 - 16 iunie 2010, constând din diferența dintre salariile de încadrare aferente funcțiilor avute, indemnizația de conducere, sporul de vechime și sporul de fidelitate, plus suma de 2.181,23 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
La data de 29 iulie 2010, D.R.A.O.V. Timișoara i-a răspuns prin adresa nr. 23223, solicitând depunerea hotărârilor judecătorești investite cu formulă executorie, precizarea sumei solicitate și modul de calcul al acesteia, contul și banca în care să fie virată suma, iar la data de 30 iulie 2010, prin adresa nr. 23339 i s-a cerut din nou să depună hotărârile judecătorești investite cu formulă executorie.
Reclamantul susține că la data de 04 noiembrie 2010, s-a adresat, din nou, autorității publice precizând cuantumul aproximativ al sumelor de bani datorate, celelalte date solicitate și a depus toate și înscrisurile cerute, însă nu a primit nici un răspuns, iar la data de 07 ianuarie 2011, prin adresa nr. 597 autoritatea publică i-a răspuns și i-a cerut alte înscrisuri, ca urmare a apariției Ordinului nr. 2626 din 02 noiembrie 2010 a Ministerului Finanțelor Publice, act prin care s-a reglementat procedura operațională de verificare și plată a obligațiilor bănești stabilite prin hotărâri pronunțate de instanțele judecătorești pe teritoriul României.
Mai arată că autoritatea publică i-a comunicat că s-a adresat Instanțelor judecătorești în vederea intrării în posesia hotărârilor implicate pentru a da curs cu celeritate cererii sale, și după o nouă corespondență, prin adresa nr. 2394 din 25 martie 2011, i s-a mai transmis că s-au efectuat toate demersurile procedurale interne în vederea determinării sumei reprezentând drepturi salariale însă, până la data introducerii acțiunii nu s-a dat curs solicitărilor sale.
în drept, se invocă prev. art. 24,alin. (1), din Legea nr. 554/2004, republicată, art. 24,alin. (2), precum și cu aplicarea prev. art. 24. alin. (3) și art. 274 C. proc. civ.
Reclamantul a depus la dosar o precizare la acțiune pentru termenul din 05 iulie 2011, arătând că înțelege să-și majoreze câtimea pretențiilor cu suma de 1.000 lei daune morale și 4,3 lei cheltuieli de judecată, conform sentinței civile nr. 402 din 22 septembrie 2010 pronunțată în dosar a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin Decizia nr. 3080 din 26 mai 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit înscrisurilor depuse la dosar. La același termen, având în vedere și solicitarea pârâtei formulată în același sens, instanța a pus în vedere reclamantului să precizeze și să depună la dosar toate hotărârile judecătorești de care se prevalează, precum și modul de calcul al sumelor solicitate.
Pentru termenul din 12 iulie 2011, reclamantul a depus la dosar înscrisurile solicitate și a formulat o nouă precizare de acțiune, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ, prin care a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât a domnului M.A., în calitate de director executiv al D.R.A.O.V. Timișoara, cu motivația că acesta a emis în sarcina sa Decizia de imputare nr. 82 din 10 iunie 2011, depusă la dosar, contestată într-o altă cauză ca răspuns la solicitările repetate ale reclamantului de executare a despăgubirilor solicitate, acordate prin hotărâri judecătorești. De asemenea, a precizat hotărârile a căror executare s-a cerut, cuantumul total al despăgubirilor fiind de 14.622,53 lei, potrivit modelului de calcul anexat.
Legal citată, pârâta A.N.A.F. București a formulat întâmpinare invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cauză și solicitând respingerea acțiunii reclamantului, cu motivația că, reclamantul se referă la D.R.A.O.V. Timișoara, ca structură subordonată A.N.V. București, astfel că aceasta este parte în raportul juridic dedus judecății, conform dispozițiilor art. 2 din H.G. nr. 109/2009,art. 4 alin. (1) pct. 21 și 26 din H.G. nr. 110/2009, coroborate cu cele ale art. 1 și 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Și pârâta D.R.A.O.V. Timișoara a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca nefondată pentru următoarele considerente:
Hotărârile judecătorești pronunțate în dosar au fost puse în executare în sensul că, prin OP nr. 828 din 29 aprilie 2009 reclamantului i s-a virat în cont suma de 900 lei reprezentând cheltuielile de judecată acordate, iar hotărârile pronunțate în dosar au fost puse în executare prin emiterea Ordinului nr. 1853 din 16 iunie 2010 de către Ministerul Finanțelor Publice, prin care reclamantul a fost repus în funcția de director executiv la D.J.A.O.V. Arad începând cu data de 16 iunie 2010.
Pârâta susține însă că drepturile realizate de reclamant în perioada 05 mai 2009 - 25 mai 2010, în care acesta a deținut mai multe funcții, au fost mai mari decât cele care i s-ar fi cuvenit pentru funcția de director coordonator, astfel că a fost emisă Dispoziția de imputare nr. 82 din 10 iunie 2011 pentru restituirea sumelor încasate necuvenit, potrivit calculației depuse la dosar, respectiv, diferențe de reținut de 1.258 lei pentru anul 2009 și de 1.609 lei pentru anul 2010, prin recalcularea drepturilor salariale cuvenite în perioada 25 mai 2009 - 15 iunie 2010, conform hotărârilor pronunțate în dosar.
Cu privire dosarele, pârâta arată că reclamantul nu a formulat cerere de punere în executare a hotărârilor judecătorești în conformitate cu dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 2626 din 02 noiembrie 2010 pentru aprobarea procedurii operaționale PO-05.02 "Verificarea si plata obligațiilor bănești stabilite prin hotărâri pronunțate de instanțele judecătorești pe teritoriul Statului Roman".
Referitor la dosar, învederează că prin Sentința civila nr. 402 din 22 octombrie 2010 pronunțata de Curtea de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea reclamantului și s-a dispus anularea Raportului de evaluare pe anul 2009, fiind obligată autoritatea vamala la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 4,3 lei si daune morale in cuantum de 1000 lei, iar recursul formulat de către autoritatea vamala a fost respins de înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civila nr. 3080 din 26 mai 2011 .Susține că la data promovării prezentei acțiuni recursul împotriva sentinței civile nr. 402 din 22 octombrie 2010 nu era soluționat de către instanța suprema, iar Decizia civila nr. 3080 din 26 mai 2011 nu este încă redactată, astfel ca Autoritatea Naționala a Vămilor a formulat cerere pentru urgentarea redactării acestei decizii, urmând ca ulterior să pună in executare hotărârile judecătorești pronunțate în acest dosar, în conformitate cu dispozițiile Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 2626 din 02 noiembrie 2010.
Analizând cererea reclamantului astfel cum a fost precizată, în raport cu excepțiile și apărările invocate instanța a constatat următoarele:
Potrivit precizărilor de la fila 36, reclamantul se prevalează în prezenta cauză de următoarele hotărâri judecătorești:
1. Prin sentința civilă nr. 455 din 22 decembrie 2009 pr. de Curtea de Apel Timișoara, în dosar, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta A.N.V. București, s-a dispus anularea Ordinelor nr. 1214 din 05 mai 2009 și nr. 1335 din 23 mai 2009 emise de pârâtă, s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcția corespunzătoare de director coordonator la D.J.A.O.V. Arad, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite de la data eliberării din funcția de director executiv până la reintegrarea în funcția de director coordonator, la plata daunelor morale în cuantum de 5.000 lei, precum și la plata cheltuielilor de judecată de 41,93 lei către reclamant. Prin aceeași hotărâre a fost respinsă acțiunea reclamantului împotriva pârâtei A.N.A.F. București, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Prin Decizia civilă nr. 3382 din 24 iunie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de control judiciar a admis recursul pârâtei împotriva acestei sentințe, pe care a modificat-o în parte în sensul că a respins cererea de obligare la plata daunelor morale către reclamant, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.
2. Prin sentința civilă nr. 311 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosar, a fost respinsă acțiunea reclamantului, în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. și A.N.V. București, având ca obiect suspendarea executării acelorași acte administrative, formulată în temeiul art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (2) și4 din Legea nr. 554/2004.
Prin Decizia civilă nr. 2234 din 29 aprilie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul reclamantului împotriva acestei sentințe, care a fost modificată în sensul admiterii acțiunii și suspendării executării ordinelor contestate, cu obligarea intimaților la plata sumei de 900 lei cheltuieli de judecată în recurs.
3. Prin sentința civilă nr. 208 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosar, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâții A.N.A.F. și A.N.V. București, s-a dispus anularea Ordinului nr. 287 din 27 ianuarie 2010, emis de pârâți, reîncadrarea reclamantului pe postul deținut anterior emiterii ordinului (acela de director executiv la D.J.A.O.V. Arad) și obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, a daunelor morale în cuantum de 2.000 EURO, precum și a cheltuielilor de judecată de 839,3 lei.
Prin Decizia civilă nr. 4212 din 08 octombrie 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost admise recursurile împotriva acestei sentințe, care a fost modificată în parte în sensul că s-a respins cererea privind daunele morale iar pârâtele au fost obligate la 400 lei cheltuieli de judecată către reclamant, cu menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.
4. Prin sentința civilă nr. 402 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosar, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta A.N.V. București și a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a A.N.A.F. București. S-a dispus anularea raportului de evaluare a performanțelor profesionale ale reclamantului pe anul 2009 și anularea adresei nr. 8746 din 23 februarie 2010 emisă de pârâta A.N.V. București, care a fost obligată la refacerea acestui raport de evaluare și comunicarea acestuia reclamantului. Pârâta a fost obligată și la plata sumei de 1.000 lei daune morale și la 4,3 lei cheltuieli de judecată către reclamant, fiind respinsă în rest acțiunea.
Prin Decizia civilă nr. 3080 din 26 mai 2010 a înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul declarat împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat.
Examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.A.F. București, invocată de aceasta prin întâmpinare, excepție de procedură care primează analizei fondului cauzei, s-a constatat că obiectul al acțiunii reclamantului, raportat la temeiul juridic invocat îl constituie, în principal, obligarea celor 3 autorități pârâte, la plata sumelor de bani - drepturi salariale, daune morale și cheltuieli de judecată, care decurg din hotărârile precizate și, în subsidiar, aplicarea sancțiunilor prevăzute de art. 24 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004.
Așa cum rezultă însă din hotărârile menționate rezultă, pe de-o parte, că au fost obligate la plata acestor sume atât pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală București cât și Autoritatea Națională a Vămilor București, iar pe de altă parte sancțiunile pe care le solicită reclamantul se referă la conducătorul autorității publice sau persoana obligată, potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu alin. (3) al aceluiași articol. Prin urmare, calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză este dată de calitatea de pârâte a celor 2 autorități, conform hotărârilor menționate, care nu mai poate fi pusă în discuție, chiar dacă în două dintre aceste hotărâri s-a statuat irevocabil că pârâta A.N.A.F. București nu are calitate procesuală pasivă, câtă vreme celelalte două hotărâri au fost pronunțate în contradictoriu și cu această pârâtă.
Pe fondul cauzei, rezultă că reclamantul pretinde, în esență, că despăgubirile bănești și cheltuielile de judecată acordate prin aceste hotărâri nu au fost executate, motiv pentru care solicită prin primul petit, obligarea pârâtelor, în solidar la plata tuturor acestor sume. Or, o astfel de cerere nu poate fi primită câtă vreme prin hotărârile menționate s-a dispus în mod irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, cu privire la plata acestor sume care, în lipsa executării de bunăvoie a debitorului, pot fi executate în condițiile dispozițiilor dreptului comun privind executarea silită și titlul executoriu, respectiv, art. 3711și urm. C. proc. civ, iar faptul că drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești nu au fost cuantificate nu reprezintă nicidecum un impediment la executare, atât timp cât este identificată funcția ce se impunea a fi exercitată și intervalul de timp în care reclamantul a fost privat de drepturile salariale aferente, având în vedere dispozițiile art. 3712alin. (2) C. proc. civ, potrivit cărora, în cazul în care prin titlu executoriu au fost acordate dobânzi, penalități sau alte sume, fără să se fi stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii.
Cu privire la celelalte petițe, reclamantul solicită aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) și (3), motivat de faptul că niciuna din aceste hotărâri privind plata drepturilor bănești, a daunelor morale și a cheltuielilor de judecată nu au fost executate.
Dispozițiile art. 24 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 stipulează următoarele:
(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive și irevocabile se face în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
(2) în cazul în care termenul nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.
(3) Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute la alin. (2), constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei.
Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții, rezultă că numai în ipotezele prevăzute expres de alin. (1), executarea se face din oficiu, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii în lipsa unui alt termen, și doar dacă în aceste cazuri termenul de executare nu este respectat, se aplică conducătorului autorității publice amenda și despăgubirile prevăzute de alin. (2) al aceluiași articol. Potrivit alin. (3), neexecutarea din motive neimputabile sau nerespectarea acestor hotărâri constituie infracțiune, numai dacă aceasta nu a avut loc în termenul de 30 de zile de la data aplicării amenzii prevăzute de alin. (2), ceea ce înseamnă că aplicarea acestei sancțiuni este subsecventă unei hotărâri prin care s-a aplicat amenda prevăzută de alin. (2).
Potrivit prezentei acțiuni, reclamantul nu se plânge de refuzul autorității publice de a încheia, înlocui sau modifica actul administrativ, de a elibera un alt înscris sau de a efectua anumite operațiuni administrative, în sensul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ci doar de neplata sumelor prevăzute în aceste hotărâri, care, așa cum s-a arătat, se execută silit în condițiile dreptului comun, ceea ce nu exclude existența unei proceduri privind executarea de către autoritatea publică, prevăzută prin acte normative speciale, derogatorii de la dreptul comun, cum ar fi Ordinul M.P.F. nr. 2626 din 02 noiembrie 2010 referitor la verificarea și plata obligațiilor bănești, de care se prevalează pârâta, executare pe care reclamantul are posibilitatea să o conteste în condițiile legii.
Mai mult, sentința civilă nr. 455 din 22 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar, în care s-au instituit obligații de genul celor prevăzute de textul de lege a fost executată, în sensul că, prin emiterea Ordinului nr. 1853 din 16 iunie 2010 de către Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul a fost repus în funcția de director executiv la D.J.A.O.V. Arad începând cu data de 16 iunie 2010, fapt necontestat de către reclamant, acesta contestând doar modalitatea de plată drepturilor salariale aferente funcției, iar emiterea unei decizii de imputare pentru plata drepturilor încasate de reclamant pe aproximativ aceeași perioadă, urmare a unui cumul de funcții, nu face obiectul cauzei și nu este de natură să conducă la aplicarea sancțiunilor din perspectiva dispozițiilor menționate, mai ales că respectiva decizie formează obiectul unei alte cauze, așa cum susțin părțile.
Problema se pune în mod similar și cu privire la sentința civilă nr. 208 din 20 aprilie 2010 pronunțată în dosar, prin care s-a dispus practic, repunerea în situația anterioară emiterii Ordinului nr. 287 din 27 ianuarie 2010, constatat ca fiind nelegal, respectiv în funcția de director executiv la aceeași unitate, D.J.A.O.V. Arad, reclamantul necontestând faptul că nu ar fi fost repus în funcție, ci solicitând drepturile bănești aferente, susținând că neplata acestora atrage sancțiunile prevăzute de textul menționat.
în sfârșit, în ceea ce privește Sentința civilă nr. 402 din 22 septembrie 2010 pronunțată în dosar, prin care s-a dispus, în principal, anularea raportului de evaluare al reclamantului pe anul 2009 și emiterea unui nou raport de evaluare conform dispozițiilor legale, dispoziția instanței încadrându-se în ipotezele prevăzute de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nu se poate vorbi despre nerespectarea termenului de punere în executare, cu consecința aplicării sancțiunii prev. de alin. (2) - câtă vreme se confirmă susținerile pârâtei, potrivit cărora termenul de 30 de zile curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii or, în speță, hotărârea instanței de control judiciar a fost pronunțată la data de 26 mai 2011, iar acțiunea a fost promovată anterior, respectiv, la data de 13 mai 2011, când termenul menționat nu începuse să curgă.
Având în vedere considerentele de mai sus și dispozițiile legale menționate, acțiunea reclamantului a fost respinsă în întregime ca nefondată și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată părții care a căzut în pretenții, conform art. 274 C. proc. civ.
împotriva acestei, în termen legal, a formulat recurs reclamantul, invocând hotărâri ca temei legal prevederile art. 304 pct. 4, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului a arătat că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., în condițiile în care instanța a încălcat mai multe principii de drept, respectiv principiul disponibilității, principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare și accesul liber la justiție.
în speță sunt incidente și prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condițiile în care instanța a reținut că obiectul acțiunii a fost amenda pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești, consecința imediată fiind aceea a schimbării naturii acțiunii, în sensul trimiterii la instanța de drept comun pentru executarea silită a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, în ciuda faptului că acestea au fost date de instanțe de contencios administrativ.
în cauză sunt aplicabile și prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece instanța de judecată a ignorat aplicabilitatea art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, cât și a prevederilor art. 161din același act normativ, din moment ce a stabilit că executarea se face potrivit dreptului comun și a respins introducerea în cauză a conducătorului autorității publice, persoana care urmează să suporte consecințele neexecutării culpabile a unor hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele de contencios administrativ.
Examinând sentința prin prisma motivelor invocate, precum și a prevederilor art. 3041C. proc. civ., înalta Curte, constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Nu poate fi reținută în cauza incidența prevederilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Ipoteza normativă descrisă în textul legal amintit are în vedere sancționarea incursiunii judecătorului în sfera altor puteri constituționale. Cu alte cuvinte, devin incidente aceste prevederi legale atunci când instanța de judecată se substituie celorlalte puteri și săvârșește acte date în competența exclusivă fie a puterii legislative, fie a celei executive. Din motivarea recursului rezultă, însă, că nu i se impută judecătorului cauzei un comportament de tipul celui mai sus descris, ci în recurs fiind criticat modul în care acesta, cu ocazia tranșării litigiului dintre părți, a interpretat și a aplicat anumite principii juridice, critici care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nici critica întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primită. Instanța de judecată nu a interpretat greșit actul dedus judecății și nici nu a schimbat natura acestuia, în condițiile în care a observat că reclamantul, prin cererea sa, reclamă neexecutarea de către autoritățile pârâte a mai multor hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele de contencios administrativ, situație în care, cu îndreptățire, s-a socotit sesizată cu o cerere în temeiul prevederilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. în realitate, observă înalt Curte, cererea reclamantului este formulată confuz, în condițiile în care, pe de o parte, acesta reclamă neexecutarea de către pârâți a unor hotărâri judecătorești, solicitând aplicarea unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, conducătorului autorității publice obligate, în temeiul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar, pe de altă parte, invocă prevederile art. 8 din același act normativ, text legal care se referă la acțiunea principală în contencios administrativ, cu toate că el este deja beneficiarul unor hotărâri judecătorești prin care au fost soluționate cererile sale, inclusiv cele referitoare la plata drepturilor salariale și a cheltuielilor de judecată.
Conform unei jurisprudențe consolidate a instanței supreme, art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reprezintă un instrument de presiune asupra conducătorilor autorităților publice, menit să înfrângă rezistența acestora la executarea hotărârilor pronunțate de către instanțele de contencios administrativ, care se materializează în sancțiunea pecuniară de 20% din salariul minim brut pe economie, aplicată conducătorului autorității publice pârâte, care nu pune în executare o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Art. 24 alin. (1) din actul normativ precizat enumeră doar hotărârile judecătorești susceptibile de executare în materia contenciosului administrativ și fixează termenul în care acestea trebuie duse la îndeplinire, în timp ce, așa cum s-a arătat mai sus, alin. (2) al aceluiași articol stabilește instrumentul prin care autoritățile publice pârâte sunt determinate să execute hotărârile judecătorești pronunțate în acest domeniu. Din această perspectivă, este de observat că reclamantul a renunțat la judecarea capetelor de cerere nr. 2 și 3 din acțiunea introductivă, adică exact la instrumentele de sancționare a celor vinovați de nepunerea în executare a hotărârilor judecătorești la care se referă în cererea de chemare în judecată. Aceasta face inutilă orice discuție privitoare la modul în care prima instanță a soluționat capătul 1 din cererea de judecată, referitor la plata drepturilor salariale, întrucât, prin renunțarea expresă la judecată, în ipoteza în care s-ar reține o culpă în neexecutarea hotărârilor judecătorești, un astfel de comportament nu mai poate fi sancționat.
Cât privește critica privitoare la nerespectarea art. 161din Legea nr. 554/2004, soluția primei instanțe este corectă. Pe de o parte, introducerea în cauză a funcționarului se întemeiază pe prevederile art. 16 iar nu a art. 161și se poate face într-un litigiu întemeiat pe prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar nu în această fază, ulterioară pronunțării unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, când nu pot fi incidente decât prevederile art. 24 din lege. Pe de altă parte, tragerea la răspundere a conducătorului autorității pârâte, după cum s-a arătat mai sus, se realizează exclusiv prin sancționarea pecuniară a acestuia în baza art. 24 alin. (2) din același act normativ, capăt de cerere la a cărui judecată s-a renunțat de către reclamant.
Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat de reclamantul B.E.A. a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5575/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5503/2011. Contencios → |
|---|
