ICCJ. Decizia nr. 5802/2011. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5802/2011
Dosar nr.5655/2/2010
Şedinţa publică din 2 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Hotărârea primei instanţe:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 iunie 2010, reclamantul G.D.R. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Curtea de Conturi a României, să fie obligată pârâta să îi comunice răspuns la cererile 98669/12 martie 2010, 99590/24 martie 2010 şi 982608, din data de 14 mai 2010.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că prin adresele respective a solicitat „clarificarea diligenţelor care s-au depus în cauză cât priveşte pe numita D.P., preşedinte CNPAS care a săvârşit abateri şi încălcări ale legii în ce priveşte cheltuirea banului public".
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 491 din 25 ianuarie 2011 a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că nu există nicio dispoziţie legală care să oblige Curtea de Conturi să procedeze, la cererea unei persoane, la verificarea activităţii unei instituţii publice. Decizia de a efectua un astfel de control presupune analizarea unor aspecte de oportunitate şi autoritatea publică pârâtă este în drept să aprecieze, de la caz la caz, dacă se impune sau nu verificarea unei anumite instituţii.
În condiţiile în care reclamantul nu a prezentat în cererile sale decât propriile sale supoziţii, neînsoţite de indicii care să facă credibile afirmaţiile, refuzul autorităţii publice pârâte de a nu declanşa un control la CNPAS apare ca fiind luată cu respectarea limitelor marjei de apreciere a Curţii de Conturi.
2. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul G.D.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului recurentul a susţinut că s-a adresat instanţei de contencios administrativ şi fiscal în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru refuzul pârâtei a răspunde solicitantului în termen legal, având în vedere disp. art. 8 din OG nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, care obliga autorităţile şi instituţiile publice să comunice petiţionarului răspunsul la petiţia respectivă, indiferent dacă acesta este favorabil sau nefavorabil.
A susţinut că prima instanţă nu şi-a motivat în fapt sentinţa aşa cum prevăd dispoziţiile legale şi că a dat dovadă de superficialitate, în ce priveşte cunoaşterea conţinutului actelor din dosar, reţinând numai aspecte lipsite de conţinut juridic şi care nu aveau relevanţă în cauză, pentru a justifica o hotărâre netemeinică şi nelegală.
În fine a făcut aprecieri cu privire la modul de aplicare a legii în România şi la soluţiile care se pronunţă de către instanţele judecătoreşti.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin cererea înregistrată la Curtea de Conturi a României, iniţial la data de 12 martie 2010, cu revenire ulterioară la 14 mai 2010 şi 25 iunie 2010, reclamantul a solicitat acestei autorităţi „să se autosesizeze" şi să efectueze un control la CNPAS, întrucât în perioada în care numita D.P. a fost preşedintă s-au săvârşit abuzuri în ceea ce priveşte cheltuirea banului public.
În raport cu dispoziţiile OG nr. 27/2002 privind modul de soluţionare a petiţiilor, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a respins cererea reclamantului având în vedere că cererea de autosesizare a Curţii de Conturi în vederea efectuării unui control, nu reprezintă o petiţie în sensul dispoziţiilor legale suscitate, neexistând nicio dispoziţie legală care să oblige Curtea de Conturi să procedeze, la cererea unei persoane, la verificarea activităţii unei instituţii publice.
Decizia de a efectua un astfel de control presupune analizarea unor aspecte de oportunitate şi autoritatea publică pârâtă este în drept să aprecieze, de la caz la caz, dacă se impune sau nu verificarea unei anumite instituţii.
Aşa fiind şi constatând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de G.D.R. împotriva Sentinţei nr. 491 din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2011.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 5800/2011. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 5809/2011. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
