ICCJ. Decizia nr. 5795/2011. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5795/2011
Dosar nr.5351/2/2010
Şedinţa publică din 2 decembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
Cererea de chemare în judecată.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. 5351/2/2010, reclamantul Ş.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
1. obligarea pârâtului la efectuarea controlului de legalitate în sensul analizării dosarului înregistrat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) sub nr. 45158/CC, sub aspectul legalităţii cererii de restituire în natură, în termen de maxim 30 de zile de la pronunţarea hotărârii;
2. obligarea pârâtului la transmiterea dosarului către evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare privind imobilul situat în Bucureşti, sector 6, în termen de maxim 30 de zile de la efectuarea controlului de legalitate;
3. obligare pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 10181 din 11 aprilie2008 s-a soluţionat notificarea nr. 5664 din 2 noiembrie 2001 şi s-a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul situat în Bucureşti, sector 6, ce nu poate fi restituit în natură şi care i se cuvine în temeiul Legii nr. 10/2001.
Conform prevederilor Legii nr. 247/2005, Dispoziţia Primarului Municipiului Bucureşti împreună cu actele doveditoare a fost înaintată Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la data de 10 august 2009, în vederea efectuării controlului de legalitate a măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
Potrivit dispoziţiilor art. 13 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost investită pentru „analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor", aceasta procedând la „analizarea dosarelor ... în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură" şi la emiterea titlului de despăgubiri.
Astfel analiza unei dispoziţii se face strict din punct de vedere al restituirii în natură şi nu asupra celorlalte aspecte (calitate de moştenitor, întinderea dreptului de proprietate, preluare abuzivă, etc), care au făcut obiectul soluţionării de Primăria Municipiului Bucureşti şi al controlului de legalitate al Prefecturii.
A susţinut reclamantul că de la data emiterii Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 10181 din 11 aprilie 2008 şi până în prezent, a efectuat demersuri, personal şi prin reprezentant S.C. R.G.I. S.A., în vederea transmiterii dosarului către Comisia Centrală şi, ulterior, în vederea analizării acestuia din punct de vedere al legalităţii cererii de restituire în natură, însă, şi în prezent, dosarul se află în arhivă, fără a fi repartizat în lucru, deşi au trecut 2 ani de la data la care s-a emis Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti.
Prin adresa nr. RG/6937 din 09 februarie 2010, având în vedere prevederile Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a A.N.R.P., a solicitat aprobarea priorităţii sociale pentru urgentarea soluţionării dosarului, pe motive medicale, însă până în prezent nu a primit niciun răspuns şi nu s-a procedat la analizarea acestuia.
Reclamantul a invocat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi Decizia 4503 din 21 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că lipsa unui termen în Legea nr. 245/2005 pentru finalizarea procedurii administrative nu poate constitui o justificare pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în a tergiversa nepermis soluţionarea cererii, în condiţiile în care de la ultima etapă realizată în procedura administrativă au trecut 2 ani.
Prin întâmpinarea formulată la data de 12 ianuarie 2011, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
2. Hotărârea primei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 541 din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul să analizeze dosarul înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45158/CC în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură în termen de maxim 30 de zile de la comunicarea prezentei sentinţe.
Totodată a obligat pârâtul să transmită dosarul nr. 45158/CC către evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare în termen de maxim 30 de zile de la data analizării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 6 şi să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că termenul rezonabil de soluţionare a cererii reclamantului, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu a fost respectat, în condiţiile în care notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată după 8 ani, deşi termenul legal era de 60 de zile, iar la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a fost parcursă decât etapa transferării şi înregistrării dosarului, fără a se invoca şi dovedi existenţa vreunui impediment legal care să justifice refuzul de efectuare a operaţiunilor administrative impuse de etapa analizării legalităţii cererii de restituire în natură şi etapa evaluării imobilului, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Termenul rezonabil de soluţionare a cererilor de acordare a despăgubirii în temeiul Legii nr. 10/2001 trebuie analizat atât în raport de durata procedurii administrative de soluţionare a notificărilor, cât şi cu durata procedurii reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În acest stadiu, al procedurii administrative, atitudinea adoptată de autoritatea pârâtă, prin simpla trimitere la Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, fără prezentarea unor elemente obiective care să permită reclamantului să întrevadă şi să controleze modul cum această autoritate investită de lege îşi exercită atribuţiile, este de natură să anuleze speranţa legitimă a acestuia că într-un interval de timp rezonabil şi previzibil cererea îi va fi soluţionată, iar dreptul urmărit va fi realizat.
3. Recursul exercitat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune analizarea, sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi sub aspectul cuantumului pretenţiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi soluţionate, fie printr-o dispoziţie ce conţine oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, respectiv data de 25 iulie 2005, fie printr-o decizie/dispoziţie de propunere privind acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat.
A arătat recurenta că în cadrul acestei proceduri sunt parcurse mai multe etape şi că deşi nu a fost prevăzut un termen de soluţionare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că ordinea de soluţionare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În acest context, în baza prevederile pct. 17.1. din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 aprobate prin HG nr. 1095/2005, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 care prevede selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire cât şi a evaluatorului/societăţii de evaluare şi ulterior, Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008.
Potrivit modificărilor şi completărilor aduse art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prin actul normativ amintit, dispoziţiile autorităţilor publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi transmise Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, precum şi de înscrisuri, care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare de alte bunuri şi servicii, deţinute de entităţile notificate.
Astfel, prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008, Comisia Centrală a stabilit două categorii de dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de apariţia OUG nr. 81/2007 şi cele transmise după intrarea în vigoarea a actului normativ amintit, dispoziţii însoţite de avizul de legalitate emise de prefecturi.
Totodată recurenta a invocat principiul egalităţii statuat de Curtea Europeană de Justiţie ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar, care exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.
În acelaşi sens a făcut referire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin Decizia nr. 1 din 08 februarie 1994 Plenul Curţii Constituţionale care a statuat că, "Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit nu sunt diferite.
De aceea el nu exclude, ci dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite".
Recurenta a menţionat şi faptul că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de termen rezonabil stabileşte anumite criterii, precum complexitatea cauzei, conduita reclamanţilor şi cea a autorităţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamanţi, criterii ce susţin aprecierile noastre conform cărora considerentele reţinute de instanţa de fond privind nerespectarea termenului rezonabil de către Comisia Centrală referitor la emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire în favoarea reclamanţilor sunt neîntemeiate.
Pentru cazul în speţă a subliniat faptul că etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 10181 din 11 aprilie2008, a fost transmis de Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 45158/CC.
Totodată, dosarul amintit mai sus, a fost analizat în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului situat în municipiul Bucureşti, sector 6 şi s-a constatat că este legală, astfel că petitul 1 din cererea introductivă de instanţă a rămas fără obiect.
În ceea ce priveşte transmiterea dosarului la evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul notificat, recurenta a arătat că este condiţionată de ordinea de soluţionare a dosarului nr. 45158/CC, aşa cum prevede Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În fine recurenta a criticat sentinţa şi sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate apreciind că, în raport cu împrejurarea că pricina s-a soluţionat la primul termen de judecată sunt nejustificat de mari, motiv pentru care a solicitat reducerea lor corespunzătoare.
Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, precum şi din oficiu, potrivit art. 3041 C. proc. civ., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Prin notificarea nr. 5664 din 02 noiembrie 2001, reclamantul Ş.D. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 372 mp situat în Bucureşti, sector 6, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 303/1981.
Prin Dispoziţia nr. 10181 din 11 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferenţa dintre suma încasată ca despăgubiri şi valoarea de piaţă actualizată pentru terenul ce face obiectul notificării.
Dosarul aferent Dispoziţiei nr. 10181 din 11 aprilie 2008 a fost înaintat la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 45158/CC.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă a considerentelor sentinţei, obiectul cererii în contencios administrativ formulate de reclamanţi a vizat obligarea pârâtei CCSD la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, urmare a evaluării în condiţiile art. 16 (5) şi (6) ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005 conform Dispoziţiei nr. 10181 din 11 aprilie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale menţionate.
Abordarea solicitărilor reclamantului în temeiul Legii nr. 247/2005, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (art. 6 § 1) este corectă, iar invocarea de către recurentă a Deciziei nr. 2815/2008 potrivit căreia ordinea de soluţionare a dosarelor este cea a înregistrării lor la Comisie cu schimbă cu nimic datele problemei.
Dispoziţiile Cap. V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor" din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 (privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei precum şi unele măsuri adiacente) cu modificările şi completările ulterioare nu prevăd un termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Un asemenea termen nu se regăseşte nici în Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din lege - aprobate prin HG nr. 1095/2005 şi nici în Decizia nr. 2815/2008 prin care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit ordinea în care se soluţionează cererile.
În lipsa unei dispoziţii exprese referitoare la termenul de soluţionare a cererii fundamentate pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII, instanţa de judecată este datoare a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorităţii administrative pentru a asigura o protecţie reală drepturilor fundamentale ale cetăţenilor garantate atât de Constituţia României cât şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Omisiunea legiuitorului se poate complini prin raportare la termenul rezonabil consacrat de art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care constituie o componentă esenţială a dreptului la un proces echitabil.
Garanţia unui proces echitabil trebuie să fie prezentă nu doar în procedura contencioasă, ci şi în procedura administrativă preliminară.
În speţă demersurile pentru restituirea în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu a început în anul 2001 prin notificarea 5664 din 02 noiembrie 2001 astfel că în mod corect s-a apreciat că termenul rezonabil a fost încălcat.
În acest context, dată fiind situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că soluţia de admitere a acţiunii şi de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită Decizia reprezentând titlu de despăgubire este singura soluţie de natură a proteja şi respecta dreptul de proprietate al reclamanţilor.
Referitor o eventuală încălcare a egalităţii de tratament şi în consecinţă, discriminarea unor diferite categorii de beneficiari ai legii, ca efect al admiterii acţiunii, Înalta Curte arată că potrivit art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţii sau preferinţă pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca efect sau ca scop restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic social, cultural sau în orice alt domeniu al vieţii publice.
În acest context, analiza existenţei unei discriminări între anumite categorii de persoane trebuie să pornească de la textul indicat mai sus, de la întrunirea cerinţelor acestui text, urmând a se face şi aplicabilitatea prevederilor din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a jurisprudenţei acesteia.
În cauza de faţă, se constată că nu există discriminare între reclamantă şi o altă categorie socială aflată în aceeaşi situaţie de fapt ca şi acesta, întrucât potrivit art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei, pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi acest drept.
Ori, în aceste condiţii recurenta tinde la introducerea unui fine de primire a acţiunilor ca urmare a faptului că printr-o dispoziţie internă s-a reglementat modul de selectare a dosarelor.
Soluţiile instanţei de judecată au fost pronunţate tocmai pentru a sancţiona pasivitatea şi tergiversarea soluţionării cererilor de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Trebuie precizat că oricare dintre persoanele aflate într-o situaţie identică cu cea a reclamantei a beneficiat de un tratament egal din partea instanţei naţionale, astfel că motivul de recurs este nefondat.
În privinţa cheltuielilor de judecată instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 274 (1) C. proc. civ. conform cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", nefiind aplicabile dispoziţiile art. 275 C. proc. civ.
Cererea de reducere a cheltuielilor de judecată nu poate fi primită, neexistând un criteriu obiectiv în baza căruia să se procedeze la o asemenea operaţiuni şi neputându-se susţine în mod rezonabil că suma de 1000 RON pentru reclamant este nepotrivit de mare.
Aşa fiind şi constatând că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică şi că nu există motive de casare sau modificare a acesteia, urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul să fie respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN TEMEIUL LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 541 din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2011.
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 5791/2011. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5799/2011. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
