ICCJ. Decizia nr. 6173/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 6173/2011
Dosar nr. 112/33/2010
Şedinţa publică din 20 decembrie 2011
Reclamantul I.A. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Sănătăţii anularea Ordinului nr. 1855 din 13 octombrie 2009, emis de ministrul interimar al sănătăţii, repunerea în drepturile salariale avute anterior şi în funcţia de director coordonator al Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Maramureş, obligarea ministerului la plata drepturilor salariale, calculate în conformitate cu dispoziţiile art. 78 C. muncii, începând cu data revocării şi până la completa reintegrare şi dezdăunare.
În motivarea acţiunii arată că, prin Ordinul nr. 1137 din 26 mai 2009 al ministrului sănătăţii, a fost numit, începând cu data de 25 mai 2009, în funcţia de conducere, aceea de director coordonator al Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Maramureş.
După numirea în funcţia de director coordonator a urmat o perioadă de evaluare, iar la data de 20 iulie 2009, sub nr. 96, a semnat, împreună cu ministrul de resort, un contract de management pe o durată de 4 ani.
Prin Ordinul nr. 1855 din 13 octombrie 2009 al ministrului interimar al sănătăţii, a fost revocat din funcţia de director coordonator al D.S.P. Maramureş şi cu aceeaşi dată i-a încetat şi contractul de management.
În luarea acestor masuri, s-a făcut trimitere la prevederile art. 9 alin. (1), lit. b) din contractul de management, la Ordinul nr. 877/2009 pentru aprobarea modelelor cadru ale contractului de management şi a indicatorilor de performanţă, la referatul comisiei de evaluare a activităţii manageriale şi la H.G. nr. 1718/2008 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii.
Nu s-a făcut nicio trimitere la prevederile O.U.G. nr. 105/2009 şi nici nu s-a făcut o motivare în fapt a măsurilor luate.
Apreciază că acest ordin a fost dat cu încălcarea dispoziţiilor legale şi contractuale, deoarece nu a fost supus niciunei evaluări, de natura celei menţionate în ordin, astfel că nu subzistă motivul de încetare prevăzut de art. 9, alin. (1), lit. b) din contractul de management.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 73 din 23 februarie 2010 a admis acţiunea formulată de reclamant, dispunând anularea Ordinului nr. 1855 din 13 octombrie 2009 emis de pârât, cu consecinţa repunerii reclamantului în drepturile salariale avute anterior şi în funcţia de director coordonator al Direcţiei de Sănătate Publică a judeţului Maramureş.
Totodată, a obligat pârâtul la plata drepturilor salariale către reclamant începând cu data revocării - 13 octombrie 2009 şi până la reintegrarea efectivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamantul nu a fost supus niciunei evaluări de natura celei menţionate în ordinul atacat şi chiar dacă ar fi existat o evaluare, ar fi trebuit să se arate în concret pentru care din indicatorii prevăzuţi în contractul de management, acesta nu a atins performanţele scontate iar măsura încetării trebuia luată cu respectarea dispoziţiilor legale ce reglementează încetarea contractului de management pentru motive ce ţin de persoana salariatului atâta timp cât acesta a fost încadrat în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 ce asimila contractul de management, contractului individual de muncă.
S-a mai reţinut de către instanţa de fond că în cauză nu a avut loc o cercetare prealabilă, ordinul a fost emis la data de 13 octombrie 2009 iar aplicabilitatea lui a început odată cu data emiterii şi nu de la comunicare, iar punerea lui în executare s-a realizat în aceeaşi zi fără însă a i se da posibilitatea reclamantului de a da eventuale explicaţii în legătură cu atitudinea sa profesională şi neîndeplinirea indicatorilor prevăzuţi în contractul de management.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătăţii.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că în ceea ce priveşte anularea actului administrativ, reţinerea instanţei de fond că ordinul a fost emis cu încălcarea art. 73 raportat la art. 61 lit. d) C. muncii, excede cadrului legal deoarece conform art. IV din O.U.G. nr. 105/2009 alin. (7) contractul de management al directorului coordonator se asimilează contractului individual de muncă numai cu privire la vechimea în muncă şi în specialitate. Restul aspectelor apărute în executarea contractului de management le sunt aplicabile clauzele contractului de management.
Referitor la repunerea în situaţia anterioară, a susţinut că instanţa de fond ar fi trebuit să aplice dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1629 din 3 decembrie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1-5 şi 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII şi anexa 1 din O.U.G. nr. 105/209 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, precum şi pentru întărirea capacităţii manageriale.
Examinând sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 Cod procedura civilă, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.
Cu privire la lipsa calităţii de reprezentant a directorului Direcţiei legislative şi asistenţă juridică de a semna în numele şi pentru Ministerul Sănătăţii, urmează să se constate că excepţia este neîntemeiată, întrucât prin Ordinul nr. R/300/2010 acesta (directorul) a fost împuternicit să semneze cererile de recurs în numele Ministerului Sănătăţii.
Cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcţiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcţii.
O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională în cadrul unei obiecţii de neconstituţionalitate a legii de aprobare a acestei ordonanţe.
În cadrul controlului a priori realizat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective şi care nu poate fi disociată de legea de aprobare.
Prin decizia sus-menţionată s-a reţinut neconstituţionalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanţă de urgenţă în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice.
Aşa cum s-a arătat şi în Decizia nr. 1257/2009, dar şi în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituţionalitate rezultată din Ordonanţa prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituţională a declarat neconstituţională şi această ordonanţă de urgenţă, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conţine aceleaşi soluţii legislative.
În cauză, reclamantul a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanţe de urgenţă declarată neconstituţională şi lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanţe de urgenţă declarată, de asemenea, neconstituţională.
Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică le-a prevăzut.
Însă, în cauză suntem în prezenţa unei situaţii speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluţiile jurisdicţiei constituţionale.
Puterile discreţionare ale autorităţilor de legiferare, ale Parlamentului şi respectiv ale Guvernului, în condiţiile art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României, sunt însă limitate de prevederile Constituţiei ca lege fundamentală în stat.
În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreţionare, însă cu limitările reglementate în Constituţie. În situaţia legiferării prin ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuţii proprii autorităţii legiuitoare, dar numai în condiţiile şi limitările aduse prin Constituţie, respectiv art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare şi implicit cuprinsul normativ al ordonanţei a fost declarată neconstituţională, reţinându-se de Curtea Constituţională că atât modalitatea de reglementare a funcţiei publice cât şi actul administrativ de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze adoptate cu încălcarea competenţei materiale a Guvernului.
Lipsirea de temei constituţional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire şi a contractului de management.
Pierderea legitimităţii constituţionale a actului normativ primar produce efecte directe şi imediate asupra actului administrativ, situaţie în care însăşi numirea reclamantului într-o funcţie publică de conducere în alte condiţii decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena şi viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.
Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 şi art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (control a priori) şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele.
Judecătorul de drept administrativ (ca şi cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanţa, constituţionalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituţionale, după ce Curtea Constituţională a declarat actul primar neconstituţional.
Viciul de neconstituţionalitate al Ordonanţei de urgenţă, adoptată cu nesocotirea regimului constituţional atinge şi actul administrativ, conferindu-i o existenţă lipsită de suport legal.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sub acest aspect sunt întemeiate iar instanţa de fond în mod greşit a dispus anularea Ordinului nr. 1855 din 13 octombrie 2009, repunând reclamantul în drepturile salariale avute anterior anulării şi obligând pârâtul la plata acestora.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte va admite recursurile, va modifica sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de intimatul I.A.
Admite recursul declarat de Ministerul Sănătăţii împotriva Sentinţei civile nr. 73 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului I.A., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6137/2011. Contencios. Refuz acordare... |
|---|
