ICCJ. Decizia nr. 5931/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5931/2011
Dosar nr. 311/46/2011
Şedinţa publică de la 8 decembrie 2011
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 11 februarie 2011, reclamantul C.G. a chemat în judecată Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (CCSD), solicitând obligarea pârâtei CCSD să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire aferent Dispoziţiei nr. 655/2006, emisă de Primăria Municipiului Piteşti, reprezentând restituirea în echivalent a imobilului teren şi construcţie demolată situat în Piteşti, str. Petru Rareş nr. 29, judeţul Argeş.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 173 din 26 ianuarie 2011, încheiat la B.N.P. A.S., a cumpărat drepturile litigioase ce fac obiectul dosarului nr. 31206/CC de la V.S.A., titularul drepturilor de despăgubire.
S-a arătat că prin Dispoziţia nr. 655 din 7 martie 2006, necontestată, emisă de Primarul Municipiului Piteşti, a fost recunoscut dreptul lui V.S.A. la restituirea în echivalent a imobilului situat în Piteşti, str. Petru Rareş nr. 29, judeţul Argeş, în baza art. 26 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001. Dispoziţia Primarului a fost înregistrată la CCSD, împreună cu tot dosarul de despăgubire, sub nr. 18435/CC, iar pârâta avea obligaţia să verifice legalitatea soluţiei de respingere a cererii de restituire a bunului în natură, să transmită dosarul unui evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare asupra cuantumului despăgubirilor şi să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Dosarul ce conţine Dispoziţia nr. 655/2006 a fost înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de 5 ani, fără a fi soluţionat până în prezent, deşi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 obligă la evaluarea bunului şi la emiterea titlului de despăgubire.
Chiar dacă această procedură administrativă nu este prevăzută de Legea nr. 247/2005 a se derula într-un anumit termen, reclamantul a susţinut că se aplică dreptul comun în materie, aşa încât cele trei etape de operaţiuni administrative trebuie parcurse în 30 de zile. Chiar dacă nu s-ar aplica termenul de 30 de zile, trebuie să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 6 paragraf. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi dispoz. art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei europene a drepturilor omului, precum şi dispoz. art. 11 şi 20 din Constituţia României, astfel încât cererea de despăgubiri să fie soluţionată în mod efectiv într-un termen rezonabil.
Reclamantul a invocat statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Faimblat împotriva României din 13 ianuarie 2009 (paragrafele 38 - 40 şi 53) şi Viaşu împotriva României din 9 decembrie 2008 (paragraf 77) şi Recomandarea Comitetului de Miniştri din 12 mai 2004 în care s-a reţinut că drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie trebuie să fie protejate în primul rând prin dreptul intern şi aplicate de către autorităţile naţionale.
Prin Sentinţa nr. 219 din 30 martie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantului C.G., a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire potrivit Dispoziţiei nr. 655 din 7 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Piteşti, iar în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a redus onorariul avocatului la jumătate şi obligat Comisia să plătească reclamantului suma de 500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia Primarului municipiului Piteşti nr. 655 din 7 martie 2006 s-a propus acordarea de despăgubiri către V.A., moştenitor testamentar al lui T.M., potrivit Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 224 mp şi construcţia de 106,04 mp, preluate prin expropriere - cu 62.704 RON despăgubiri în anul 1987. Notificarea şi documentaţia aferentă au fost înaintate Secretariatului CCSD.
Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 172 din 26 ianuarie 2011 la BNP S.A. din Piteşti, V.S.A. a transmis către reclamantul C.G., cu titlu oneros (pentru 23.441,55 RON), dreptul său de a primi despăgubirile la care se referă Dispoziţia nr. 655 din 7 martie 2006. Părţile au prevăzut ca cesionarul să se substituie cedentului în cazul tuturor procedurilor de retrocedare, acordare de despăgubiri sau alte măsuri compensatorii pentru teren şi să notifice autorităţile competente pentru retrocedare/despăgubiri.
Cesionarul a înaintat notificare către ANRP la data de 27 ianuarie 2011, solicitând comunicarea stadiului soluţionării dosarului de despăgubiri şi desemnarea unui evaluator pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, în cazul în care evaluarea nu a fost încă realizată.
Prima instanţă a reţinut că deşi Dispoziţia Primarului a fost înaintată Secretariatului CCSD, aşa cum impun prevederile din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pârâta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire.
În acest context, Curtea a apreciat că trecerea unei perioade de cinci ani de la emiterea Dispoziţiei Primarului municipiului Piteşti şi înaintarea ei la CCSD nu constituie un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a dovedit că ar fi realizat până în prezent nici evaluarea imobilului propus pentru despăgubiri. Cu atât mai puţin se poate vorbi de termen rezonabil dacă se porneşte de la anul 2001, când V.A. a formulat Notificare în baza Legii nr. 10/2001.
A mai reţinut prima instanţă că este esenţial pentru respectarea legii - inclusiv a art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul atingerii scopului ei nu doar ca dosarul să fie soluţionat, ci şi ca soluţionarea să fie realizată într-un timp care să-i permită atât autorităţii publice să se asigure de respectarea prescripţiilor legii în activitatea ei, cât şi destinatarului legii şi despăgubirilor să se bucure efectiv şi cât mai curând de repararea prejudiciului suferit prin deposedarea abuzivă de proprietatea sa.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate, prima instanţă a apreciat că se impune reducerea la jumătate a onorariului de avocat, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., reţinând că suma de 1000 RON achitată de reclamant cu titlu de onorariu de avocat este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii şi munca depusă de avocat, în condiţiile în care pricina a fost soluţionată la primul termen şi nu a presupus o activitate laborioasă din partea avocatului, activitatea acestuia rezumându-se la redactarea cererii de chemare în judecată şi expunerea concluziilor verbale finale.
Recursul declarat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 219 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că a avut loc o tergiversare a soluţionării dosarului şi că autoritatea pârâtă este în culpă.
În cadrul procedurii administrative reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt parcurse mai multe etape şi, în plus, dosarul nu este complet, lipsind înscrisuri privind construcţia demolată situată în Piteşti, str. Petru Rareş nr. 29, judeţul Argeş precum şi dovezi privind calitatea de moştenitor a notificatorului V.A.
În mod greşit instanţa de fond a obligat recurenta la emiterea directă a deciziei conţinând titlul de despăgubire, fără a lua în considerare că impunerea unei astfel de obligaţii, cu trecerea peste etapele administrative, în care sunt implicate mai multe entităţi, nu poate fi soluţionată în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
În mod greşit instanţa de fond a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată, faţă de împrejurarea că în litigiile ce vizează aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 această autoritate reprezintă Statul Român. Pe cale de consecinţă, nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată. În plus, este o entitate fără personalitate juridică ce funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, neavând un buget propriu.
Intimatul-reclamant C.G. nu a formulat întâmpinare în cauză.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele expuse în continuare.
Este adevărat că legislaţia aplicabilă materiei acordării despăgubirilor în speţă nu prevede un termen limită pentru emiterea deciziei - titlu de despăgubire, iar procedura include mai multe etape, respectiv: etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor şi etapa evaluării.
Recurenta învederează că în cazul de faţă, a fost parcursă doar etapa transmiterii şi înregistrării dosarului, sub nr. 18435/CC.
Conform susţinerilor intimatului -reclamant, Dosarul nr. 18435/CC se află înregistrat la autoritatea pârâtă de 5 ani.
De la această dată, dosarul a rămas în nelucrare şi numai cu ocazia procesului, recurenta a constatat că mai sunt necesare unele acte (adresa nr. 18435/CC din 28 martie 2011).
Reiese foarte clar că recurenta nu a înţeles să soluţioneze dosarul într-un termen rezonabil, dat fiind faptul că de abia după 5 ani a trecut la etapa analizării dosarului şi aceasta datorită acţiunii formulate în justiţie.
Din acest punct de vedere, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu există nicio justificare legală pentru întârzierea în soluţionarea dosarului şi a obligat la emiterea deciziei - titlu de despăgubire.
Obligarea directă la emiterea deciziei nu înseamnă că se trece peste etapele administrative, ci, dimpotrivă, că autoritatea trebuie să emită deciziile într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, după cum s-a pronunţat în mod constant şi instanţa supremă.
Sunt fondate însă criticile din recurs ce vizează termenul stabilit de prima instanţă pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Astfel, este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte în care, pe lângă recurentă, mai sunt antrenate şi alte entităţi (de pildă, evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Având în vedere circumstanţele concrete ale pricinii, împrejurarea că autoritatea competentă trebuie să dispună de timpul necesar pentru evaluarea imobilului, Înalta Curte apreciază că este rezonabilă fixarea unui termen de 6 luni de la pronunţarea ultimei hotărâri în cauză (în faza recursului) în cadrul căruia pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită în favoarea reclamantului decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent Dosarului nr. 18435/CC/, reclamantul fiind îndreptăţit să solicite, în situaţia nerespectării acestui termen, a se face aplicarea prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, privitoare la amendarea conducătorului autorităţii publice pârâte cu 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere şi la plata de despăgubiri pentru întârziere.
Referitor la cheltuielile de judecată, Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată.
Ca şi orice parte căzută în pretenţii şi autoritatea recurentă poate fi obligată la cerere, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea după caz a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Înalta Curte nu va reţine apărarea recurentei privind inexistenţa unui buget pentru plata cheltuielilor de judecată deoarece aceasta este o culpă a autorităţii recurente, care în calitate de ordonator de credite implicat direct în construcţia bugetului anual în condiţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, trebuia să fie diligentă şi să propună în bugetul propriu astfel de sume, ştiut fiind faptul că în calitate de parte în multiplele procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, dacă „cade în pretenţii” conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
În fine, susţinerea recurentei potrivit căreia suma de 500 RON la care a fost obligată este nepotrivit de mare, în raport cu munca avocatului şi complexitatea cauzei, este lipsită de obiectivitate, câtă vreme prima instanţă a făcut deja aplicarea art. 274 alin. (3) C.proC. civ., reducând la jumătate onorariul de avocat.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cum motivele de recurs invocate în cauză sunt în parte întemeiate, se va admite recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi se va modifica în parte Sentinţa nr. 219 din 30 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, în sensul obligării pârâtei C.C.S.D. la emiterea în favoarea reclamantului a titlului de despăgubire în termen de 6 luni de la pronunţarea prezentei decizii, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 219 din 30 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată, în sensul că, obligă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire în termen de 6 luni de la pronunţarea prezentei decizii.
Menţine celelalte dispoziţii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5919/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5976/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
