ICCJ. Decizia nr. 731/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 731/2011
Dosar nr.1373/59/2009
Şedinţa publică din 8 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC „M.” SRL a chemat în judecată pe pârâţii Administraţia Finanţelor Publice Timişoara şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 206 din 18 iunie 2009 emisă de cea de-a doua pârâtă, a Deciziei de impunere din 25 februarie 2009 emisă de prima pârâtă, a raportului de inspecţie fiscală din 25 februarie 2009 emis de Administraţia Finanţelor Publice Timişoara, suspendarea Deciziei de impunere din 25 februarie 2009 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, cu cheltuieli de judecată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta Administraţia Finanţelor Publice Timişoara a solicitat, în principal, pe cale de excepţie, constatarea lipsei calităţii sale procesuale pasive, în ceea ce priveşte petitul cererii referitor la anularea Deciziei nr. 206 din 18 iunie 2009 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor iar, în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, în care a cerut respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Finanţelor Publice Timişoara.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 233 din 29 aprilie 2010, a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
1) Pârâta Administraţia Finanţelor Publice Timişoara are calitate procesuală pasivă, întrucât este emitenta actelor administrative a căror anulare se solicită în cauză, respectiv a Raportului de inspecţie fiscală din 25 februarie 2009, precum şi a Deciziei de impunere din 25 februarie 2009.
2) Cererea de suspendare a actelor administrative contestate nu poate fi primită, deoarece reclamanta nu a îndeplinit o condiţie procedurală prealabilă obligatorie, care vizează achitarea unei cauţiuni în cuantum de 100.000 RON, în raport de dispoziţiile art. 215 alin. (2) C. proc. civ.
3) Pe fondul cauzei, este de arătat faptul că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 11 iulie 2008, reclamanta SC „M.” SRL a achiziţionat imobilul situat în Timişoara, P-ţa A.V., înscris în C.F. Timişoara.
La data de 12 iulie 2008, reclamanta a procedat la încheierea contractelor de închiriere cu un număr de 14 persoane fizice - chiriaşi ai imobilului respectiv - ţinând seama de obligaţia de respectare a Legii nr. 10/2001 şi a OG nr. 40/1999.
În urma controlului fiscal efectuat, având ca obiect verificarea modului de calcul, evidenţiere, declarare şi virare a TVA, pe perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008, s-a constatat că reclamanta a dedus TVA în sumă de 1.942.533 RON, rezultată din achiziţia imobilului mai sus indicat şi a operaţiunilor de servicii conexe achiziţiei.
Totodată, autorităţile fiscale au reţinut faptul că reclamanta era în posesia facturilor fiscale pentru bunurile şi serviciile achiziţionate, conform art. 146 alin. (1) lit. a) din Cod Fiscal, iar aceste facturi cuprindeau informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din aceeaşi reglementare.
Cu toate acestea, s-a apreciat că TVA-ul în cuantum de 1.934.636 RON este fără drept de deducere, întrucât activitatea de închiriere a imobilului este scutită de TVA, fiind fără drept de deducere, conform art. 141 alin. (2) lit. e) Cod fiscal iar, până la data inspecţiei, reclamanta nu a optat pentru taxarea operaţiunilor de închiriere.
În consecinţă, în baza acestor constatări, au fost întocmite raportul de inspecţie fiscală din 25 februarie 2009 şi Decizia de impunere din 25 februarie 2009, prin care s-a stabilit TVA suplimentar în sumă de 1.934.636 RON.
Pe de altă parte, prin Decizia nr. 206 din 18 iunie 2009 a fost respinsă contestaţia administrativă depusă de societatea reclamantă.
Prima instanţă a arătat că problema de drept dedusă judecăţii priveşte existenţa sau inexistenţa dreptului de deducere TVA al reclamantei, în cuantum de 1.934.636 RON, aferent achiziţiei şi serviciilor conexe dobândirii imobilului situat în Timişoara, P-ţa A.V., înscris în C.F. Timişoara.
La soluţionarea acestei probleme juridice, curtea de apel a avut în vedere prevederile art. 145 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Cod Fiscal, pct. 45 alin. (2) din HG nr. 44/2004 şi art. 141 alin. (2) lit. e) din acelaşi cod.
Una din apărările reclamantei se referă la faptul că a achiziţionat imobilul aflat în discuţie în raport de obiectul său de activitate - cumpărare şi vânzare bunuri imobiliare proprii -, în scopul revânzării imobilului, iar nu pentru desfăşurarea activităţilor de închiriere.
Mai precis, cele 14 contracte de închiriere individualizate de organul fiscal au fost transmise odată cu dreptul de proprietate asupra bunului respectiv, în baza obligaţiilor legale impuse de Legea nr. 10/2001 şi OG nr. 40/1999.
În opinia reclamantei, imobilul anterior arătat a fost achiziţionat în scopul dezvoltării unui complex imobiliar cu destinaţie mixtă.
În acest sens, a fost depusă notificarea cu opţiunea de taxare a operaţiunilor scutite, prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) din Cod Fiscal
Prima instanţă a arătat faptul că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.
Ca atare, în speţa de faţă, trebuie stabilit dacă reclamanta, după ce a achiziţionat imobilul din Timişoara, P-ţa A.V., a intenţionat să-l utilizeze în folosul operaţiunilor taxabile, fiind invocate revânzarea imobilului şi închirierea acestuia.
Instanţa de fond a apreciat că trebuie să verifice dacă, pe perioada supusă controlului (1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008), în favoarea reclamantei era născut dreptul de deducere a TVA-ului aferent achiziţionării imobilului şi dacă acesta putea fi exercitat în această perioadă.
Pe acest aspect, curtea de apel a arătat că reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 11 iulie 2008 şi a plătit TVA-ul aferent tranzacţiei, în sumă de 1.922.292 RON, în condiţiile în care vânzătorul şi-a manifestat opţiunea de taxare a acestei operaţiuni, conform art. 141 alin. (3) Cod Fiscal În plus, reclamanta a depus notificarea privind opţiunea de taxare a operaţiunii prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) din Cod Fiscal cu privire la întregul imobil, de la data de 12 iulie 2008, notificarea fiind înregistrată la organele fiscale din 2 decembrie 2009.
În ceea ce priveşte această notificare, autoritatea fiscală a apreciat că, de vreme ce nu a fost depusă până la încheierea inspecţiei fiscale, nu poate fi luată în considerare; reclamanta a susţinut că o asemenea interpretare adaugă la lege, întrucât taxarea se aplică de la data cuprinsă în întâmpinare, respectiv 12 iulie 2008.
Prima instanţă a arătat că este de acord cu punctul de vedere exprimat de organul fiscal, în raport de dispoziţiile art. 141 alin. (3) din Cod Fiscal
În acest sens, curtea a arătat că şi în situaţia în care, în cuprinsul notificării, se face referire la taxarea operaţiunii de livrare începând cu data de 12 iulie 2008, trebuie ţinut seama de faptul că această notificare a fost înregistrată abia la data de 2 decembrie 2009, adică după finalizarea controlului şi întocmirea deciziei de impunere, motiv pentru care nu poate schimba regimul de scutire aplicabil tranzacţiei respective, strict pe perioada verificată.
În opinia instanţei, tocmai de aceea pct. 39 alin. (3) din HG nr. 44/2004 prevede că depunerea cu întârziere a notificării nu va conduce la anularea opţiunii de taxare depuse de vânzător pentru că, în acest caz, legiuitorul a considerat că nu trebuie să existe identitate între data depunerii notificării şi data de la care se taxează operaţiunea. În plus, textul normativ anterior arătat se va aplica reclamantei la momentul la care va efectua operaţiunea de livrare a imobilului, operaţiune, în principiu, scutită de TVA, fără drept de deducere, dar care va permite reclamantei să procedeze la taxarea acesteia ca urmare a depunerii notificării.
Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Cod Fiscal
În ceea ce priveşte operaţiunile de închiriere a imobilului, instanţa a reţinut că şi acestea sunt scutite de taxă şi, ca atare, fără drept de deducere, cu excepţia cazurilor în care, ca şi în cazul livrării de bunuri imobile, prestatorul optează pentru taxarea acestor operaţiuni, în aceleaşi condiţii impuse de prevederile pct. 38 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.
Prima instanţă a arătat că, la data efectuării controlului, organele fiscale au avut doar contractele de închiriere încheiate de reclamantă cu 14 persoane fizice şi, în lipsa notificării privind taxarea operaţiunilor de închiriere, în mod corect acestea au apreciat că achiziţia imobilului s-a realizat pentru operaţiuni scutite de taxă, nefiind astfel îndeplinită condiţia impusă de art. 145 alin. (2) lit. a) din Cod Fiscal
Totodată, curtea a precizat faptul că orice persoană are dreptul să deducă TVA-ul, în condiţiile prevăzute de art. 141 - 1471 Codul fiscal, dar fără să depăşească mai mult de 5 ani consecutivi, începând cu data de 1 ianuarie a anului care urmează celui în care a luat naştere dreptul de deducere; pentru a putea exercita acest drept, reclamanta trebuia să îndeplinească formalităţile prevăzute de art. 141 alin. (3) Cod Fiscal până la efectuarea unei inspecţii fiscale.
În altă ordine de idei, judecătorul fondului a apreciat că nu este incidentă în speţă jurisprudenţa Curţii de la Luxembourg în materia taxelor indirecte, dată în aplicarea art. 21 alin. (1) C din cea de-a şasea Directivă a Consiliului 77/388/CEE din 17 mai 1977, întrucât nu este vorba despre rambursare de TVA, ci despre deducere de TVA.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC „M.” SRL, care a solicitat, în principal, casarea sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe iar, în subsidiar, modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea căii de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, după cum impun prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată, care pot fi subsumate cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1) Instanţa de fond a încălcat dreptul comunitar şi art. 148 din Constituţia României, întrucât a omis să aplice regulile de drept comunitar stabilite în cauzele reunite C-78/2, C-79 din 02 şi C-80 din 2 Karageorgou şi cauza C-35 din 05 Reemtsa Cigarettenfabriken GmbH, cu toate că problema juridică este similară; mai precis, instanţa europeană a stabilit că menţionarea TVA-ului din eroare pe o factură sau pe orice document care serveşte drept factură nu împiedică rambursarea acestuia, dacă pentru serviciile în discuţie nu se datorează TVA; pentru aceleaşi raţiuni, şi în speţa de faţă se poate acorda dreptul de a deduce TVA, chiar dacă formalitatea notificării a fost efectuată ulterior inspecţiei fiscale.
În opinia recurentei, în cauza de faţă, reglementarea mai favorabilă o constituie art. 9 alin. (1) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 referitoare la sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată.
Acest document european a inclus şi a şasea Directivă a Consiliului 77/388/CEE din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre ce vizează impozitele pe cifra de afaceri (fiind relevant art. 21).
În contextul în care jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie reprezintă un izvor al dreptului comunitar, recurenta apreciază că instanţa de fond trebuia să califice implicit TVA-ul ca fiind deductibil, întrucât o asemenea taxă poate fi rambursată.
2) Doar în urma cercetării efectuate de către un expert contabil asupra tuturor actelor contabile se puteau furniza instanţei toate informaţiile pentru lămurirea realităţii stării de fapt şi, în consecinţă, pentru a se lua o decizie cu privire la prezenţa erorii menţionării pe factură a TVA-ului şi în legătură cu scopul achiziţionării imobilului situat în Timişoara, P-ţa A.V.
3) Exprimarea opţiunii de taxare a operaţiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. e) şi f) din Cod Fiscal, după finalizarea inspecţiei fiscale, nu poate determina pierderea dreptului său de deducere a TVA-ului, deoarece, potrivit art. 213 C. proCod Fiscal şi a pct. 182.1 din Normele metodologice, în faţa organelor de soluţionare a contestaţiilor se poate folosi de orice probe noi relevante, chiar dacă acestea nu au fost cercetate anterior de către organele de inspecţie fiscală; prin urmare, în baza principiului ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet, are dreptul, iar instanţa este îndreptăţită să se pronunţe cu privire la noile înscrisuri depuse şi în procedura judiciară; în caz contrar, i se îngrădeşte în mod nejustificat accesul la justiţie şi i se încalcă dreptul la un proces echitabil.
4) În concepţia recurentei, în cauză este administrată dovada faptului că, inclusiv în momentul efectuării inspecţiei fiscale, scopul achiziţionării imobilului aflat în discuţie este revânzarea acestuia şi, în consecinţă, realizarea de operaţiuni taxabile, chiar dacă notificarea a fost depusă ulterior inspecţiei fiscale, deoarece:
a) societatea este o persoană juridică având ca obiect principal de activitate vânzarea de bunuri imobiliare proprii;
b) potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare (anexă la contractul de vânzare-cumpărare din 11 iulie 2008, autentificat la B.N.P. O.M.), imobilul a fost achiziţionat în scopul dezvoltării unui complex imobiliar cu destinaţie mixtă rezidenţială/birouri/comercială, sens în care a început demararea proiectului pentru restructurarea şi refuncţionalizarea imobilului (a se vedea certificatul de urbanism din 27 martie 2008 şi avizul favorabil din 11 aprilie 2008 emis de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Timiş).
c) societatea a realizat cu bună-credinţă operaţiunea taxabilă privind achiziţia imobilului aflat în discuţie, întrucât atât vânzătoarea SC „F.F.5” SRL, cât şi vânzătorul iniţial au taxat operaţiunea prin emiterea unei facturi fiscale cu TVA, au colectat TVA-ul aferent vânzării şi au virat sumele în urma decontului depus la Administraţia Finanţelor Publice Timişoara.
d) societatea nu a achiziţionat imobilul în litigiu în scopul desfăşurării activităţii de închiriere de bunuri imobile, contractele de închiriere menţionate de organul fiscal fiind transmise odată cu dreptul de proprietate asupra bunului situat în Timişoara, P-ţa A.V., în baza obligaţiei legale impusă de prevederile art. 13 şi art. 15 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispoziţiile OG nr. 40/1991 a protecţiei chiriaşilor.
5) Cu toate că prima instanţă a considerat că notificarea formulată de societate în legătură cu taxarea operaţiunii prevăzute de art. 141 alin. (2) lit. f) din Cod Fiscal reprezintă o formalitate, aceasta a limitat dreptul recurentei de a exercita opţiunea de taxare.
În opinia recurentei, neînştiinţarea organului fiscal până la finalizarea inspecţiei nu poate duce la pierderea dreptului de deducere a TVA-ului, întrucât Codul fiscal nu prevede nicio sancţiune pentru nedepunerea la timp a notificării.
În plus, din interpretarea sistematică şi logică a prevederilor pct. 39 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, rezultă faptul că societatea nu poate pierde dreptul de deducere a TVA-ului, pe motiv că notificarea a fost făcută cu întârziere.
Pe de altă parte, recurenta a invocat şi prevederile pct. 45 alin. (2) din aceleaşi Norme metodologice şi ale art. 1471 alin. (2) din Cod Fiscal
Intimata Administraţia Finanţelor Publice Timişoara a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
1) Critica referitoare la necesitatea efectuării în cauză a unui raport de expertiză contabilă nu poate fi primită, în contextul în care recurenta nu a solicitat această probă la instanţa de fond, ceea ce contravine prevederilor art. 129 alin. (1) teza a II-a, potrivit cărora părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ., precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.
Mai mult decât atât, recurenta nu putea solicita administrarea unei noi probe în calea extraordinară de atac, întrucât o astfel de cerere contravine prevederilor art. 305 C. proc. civ., în temeiul cărora în instanţa de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor, care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor.
2) Critica recurentei în legătură cu incidenţa jurisprudenţei Curţii de la Luxemburg în cauza de faţă este nefondată, deoarece aceasta priveşte o altă problemă de drept. Mai precis, cauzele aflate pe rolul instanţei europene au vizat problema rambursărilor de TVA, în timp ce recurenta invocă dreptul său la deducerea TVA-ului aferentă bunului imobil achiziţionat.
În mod corect, prima instanţă a apreciat că dezlegarea problemei de drept dedusă judecăţii este dată de aplicarea art. 145 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Cod Fiscal, pct. 45 alin. (2) din HG nr. 44/2004 şi art. 141 alin. (2) lit. e) din acelaşi cod.
Astfel, conform art. 141 alin. (2) lit. e) din Cod Fiscal, sunt scutite de TVA arendarea, concesionarea, închirierea şi leasingul de bunuri imobile (...).
În plus, în baza art. 141 alin. (2) lit. f) din aceeaşi reglementare, sunt scutite de TVA livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt teren.
Potrivit art. 141 alin. (3) din acelaşi cod, orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea operaţiunilor prevăzute la alin. (2) lit. e) şi f), în condiţiile stabilite prin norme.
În baza art. 145 alin. (1) din Cod Fiscal, dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.
Alin. (2) lit. a) al aceluiaşi articol precizează că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.
În plus, pct. 45 alin. (1) din HG nr. 44/2004 menţionează următoarele:
„În sensul art. 145 alin. (4) din Cod Fiscal, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa din momentul în care această persoană intenţionează să desfăşoare o activitate economică, cu condiţia să nu se depăşească perioada prevăzută la art. 1471 alin. (2) din Cod Fiscal Intenţia persoanei trebuie evaluată în baza elementelor obiective, cum ar fi faptul că aceasta începe să angajeze costuri şi/sau să facă investiţii pregătitoare necesare iniţierii acestei activităţi economice. Deducerea se exercită prin înscrierea taxei deductibile în decontul de taxă prevăzut la art. 1562 din Cod Fiscal, depus după înregistrarea persoanei impozabile în scopuri de TVA, conform art. 153 din Cod Fiscal”
Pct. 45 alin. (2) din HG nr. 44/2004 precizează:
„Pentru exercitarea dreptului de deducere, prevăzut la alin. (1), trebuie îndeplinite următoarele cerinţe:
a) bunurile respective urmează a fi utilizate pentru operaţiuni care dau drept de deducere;
b) persoana impozabilă trebuie să deţină o factură sau un alt document legal aprobat prin care să justifice suma taxei pe valoarea adăugată aferente bunurilor achiziţionate;
c) să nu depăşească perioada prevăzută la art. 1471 alin. (2) din Cod Fiscal”
În mod corect, prima instanţă a reţinut faptul că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada, până la data finalizării inspecţiei fiscale, că imobilul achiziţionat de aceasta a fost utilizat pentru realizarea de operaţiuni taxabile, ci numai pentru operaţiuni de închiriere care, prin efectul legii, sunt operaţiuni scutite, fără drept de deducere.
Mai exact, recurenta a încheiat cele 14 contracte de închiriere cu persoanele fizice, întrucât avea obligaţia de a respecta prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale OG nr. 40/1999.
Pe de altă parte, este de observat faptul că recurenta-reclamantă a arătat în motivarea cererii de recurs că scopul achiziţionării imobilului aflat în discuţie este revânzarea acestuia şi, în consecinţă, realizarea de operaţiuni taxabile.
În plus, aceeaşi parte a subliniat faptul că imobilul a fost achiziţionat în scopul dezvoltării unui complex imobiliar cu destinaţie mixtă rezidenţială/birouri/comercială, sens în care a început demararea proiectului pentru restructurarea şi refuncţionalizarea imobilului (a se vedea certificatul de urbanism din 27 martie 2008 şi avizul favorabil din 11 aprilie 2008 emis de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Timiş).
Din actele dosarului, nu rezultă cele susţinute de recurentă în sprijinul cererii sale de deducere a TVA-ului.
Mai precis, instanţa de control judiciar constată că certificatul de urbanism din 27 martie 2008 a fost eliberat la cererea altor persoane (D.B. şi SC „F.R.” SRL) şi nu la solicitarea recurentei. Totodată, acest act a fost emis anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 11 iulie 2008, prin care recurenta-reclamantă SC „M.” SRL a achiziţionat imobilul situat în Timişoara, P-ţa A.V., înscris în C.F. Timişoara.
Ca atare, Înalta Curte consideră că acest act nu prezintă relevanţă pe aspectele invocate de recurentă, deoarece nu poate face dovada faptului că aceasta a demarat activităţile necesare pentru realizarea operaţiunii taxabile pe care o invocă.
De asemenea, nici avizul favorabil din 11 aprilie 2008 emis de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Timiş nu poate conduce la o altă concluzie deoarece, la rândul său, a fost eliberat anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare mai sus individualizat.
În altă ordine de idei, pentru corecta soluţionare a litigiului de faţă prezintă importanţă pct. 38 din HG nr. 44/2004 care prevede următoarele:
„(1) În sensul art. 141 alin. (3) din Cod Fiscal şi fără să contravină prevederilor art. 161 din Cod Fiscal, orice persoană impozabilă poate opta pentru taxarea oricăreia dintre operaţiunile scutite de taxă, prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. e) din Cod Fiscal, în ceea ce priveşte un bun imobil sau o parte a acestuia. (...)
(3) Opţiunea prevăzută la alin. (1) se va notifica organelor fiscale competente pe formularul prezentat în anexa nr. 1 la prezentele norme metodologice şi se va exercita de la data înscrisă în notificare. O copie de pe notificare va fi transmisă clientului. Depunerea cu întârziere a notificării nu va anula dreptul persoanei impozabile de a aplica regimul de taxare. (...)”
Aşadar, închirierea, cu excepţiile prevăzute de lege, este o operaţiune scutită de TVA, fără drept de deducere, iar, în cazul în care se intenţionează taxarea acestei operaţiuni, prestatorul poate să opteze pentru aceasta, prin depunerea unei notificări la organul fiscal teritorial, taxarea devenind aplicabilă de la data înscrisă în notificare.
În speţă, recurenta-reclamantă a depus la intimata AFP Timişoara Notificarea înregistrată sub nr. 134305 din 2 decembrie 2009 „privind operaţiunea de taxare a operaţiunilor prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. f) din Cod Fiscal”, de la data de 12 iulie 2008.
Ca atare, în raport de conţinutul acestei notificări, rezultă că aceasta a avut ca obiect livrarea de către orice persoană a unei construcţii, a unei părţi a acesteia şi a terenului pe care este construită, precum şi a oricărui alt teren. Prin urmare, nu era vorba despre operaţiuni de închiriere a imobilului, motiv pentru care toate criticile recurentei în legătură cu valoarea juridică a notificării nu pot fi primite.
Într-adevăr, textul normativ anterior individualizat se referă la păstrarea dreptului de deducere a TVA, chiar dacă notificarea a fost depusă după încheierea inspecţiei fiscale, însă vizează o altă operaţiune juridică care nu se regăseşte în speţă.
Faţă de împrejurarea că instanţa de fond a interpretat în mod legal şi corect prevederile normative anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC ”M.” SRL Timişoara împotriva Sentinţei nr. 233 din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 8 februarie 2011.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 730/2011. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 733/2011. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
