ICCJ. Decizia nr. 761/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 761/2011
Dosar nr. 105/43/2010
Şedinţa publică de la 9 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 59 din 22 martie 2010, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanţii T.Z.C. şi T.M.C., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Economiei şi Finanţelor - D.G.F.P. Mureş, având ca obiect suspendarea executării deciziei de impunere din 26 ianuarie 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 26 ianuarie 2010 şi a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 20.000 RON, achitată cu chitanţa din 18 martie 2010.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea dedusă judecăţii reclamanţii au solicitat suspendarea executării deciziei de impunere din 26 ianuarie 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală din 26 ianuarie 2010, acte prin care li s-au stabilit obligaţii fiscale suplimentare de 990.057 RON, cu titlu de TVA, şi 378.795 RON, cu titlu de majorări de întârziere aferente TVA, susţinând că împotriva acestor acte administrativ fiscale au formulat contestaţie înregistrată la Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală, care însă nu a fost soluţionată.
Reclamanţii şi-au întemeiat cererea de suspendare pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, dispoziţii care, coroborate cu cele cuprinse în art. 14 din acelaşi act normativ, stabilesc condiţiile care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a se dispune suspendarea, şi anume: iminenţa pagubei şi existenţa cazului bine justificat.
Instanţa a apreciat că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în speţă, întrucât reclamanţii nu au invocat în concret o pagubă iminentă care s-ar produce prin punerea în executare a actelor administrativ fiscale contestate şi nici nu s-a demonstrat cu probe concludente posibilitatea producerii ei în viitor şi nici nu au fost în măsură să aducă argumente în legătură cu nelegalitatea actului atacat, de natură a creea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului.
În atare situaţie, instanţa de fond, în raport de dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanţi, dispunând totodată restituirea cauţiunii în cuantum de 20.000 RON, achitată cu chitanţa CEC din 18 martie 2010.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanţii T.Z.C. şi T.M.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea căii de atac se arată că instanţa de fond şi-a motivat hotărârea pronunţată pe faptul că în speţă nu au fost îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de suspendare, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 14 Legea nr. 554/2004, respectiv pe faptul că nu s-a îndeplinit condiţia dovedirii unei pagube iminente produsă de punerea în executare a actelor administrativ fiscale contestate.
Recurenţii-reclamanţi arată că hotărârea judecătorească atacată este nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv faptul că „Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, recurenţii arată că motivul de recurs invocat statuează două ipoteze distincte - prima vizând încălcarea unei norme de drept substanţial, iar cea de-a doua ipoteză vizând interpretarea eronată a unei norme juridice, ambele fiind incidente în prezenta cauză.
Uzitând de aceste dispoziţii imperative reclamanţii au formulat prezenta cerere de suspendare a executării deciziei de impunere, precizând faptul că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate a unei asemenea cereri, respectiv:
- condiţia plaţii unei cauţiuni în cuantum de maxim 20% din cuantumul sumei contestate, arătând că a fost achitată cauţiunea stabilită de către instanţa de judecată şi - condiţia urgenţei, precizând faptul că suspendarea executării actelor administrativ fiscale se impune pentru a preveni o pagubă iminentă cauzată în baza unei decizii de impunere nelegale.
Se arată de către recurenţi că punerea în executare a măsurilor dispuse prin decizia de impunere contestată ar cauza prejudicii deosebit de grave, activitatea desfăşurată fiind grav perturbată, putând culmina cu ajungerea în stare de insolvenţă, urmată evident de deschiderea procedurii insolvenţei, astfel cum această procedură este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 85/2006. [se face directă trimitere la dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit a Legea nr. 85/2006 - care instituie procedura simplificată a insolvenţei aplicată comercianţilor persoane fizice, care acţionează individual].
Practic, continuarea executării silite ar atrage grave implicaţii în ceea ce priveşte buna desfăşurare a activităţii reclamanţilor, precum şi exerciţiul liber, deplin şi exclusiv al dreptului de proprietate asupra bunurilor aflate în patrimoniul acestora, necesare desfăşurării activităţii.
Se arată astfel că, în ipoteza în care nu se va dispune suspendarea executării actelor administrativ fiscale contestate, D.G.F.P. Mureş va emite un titlu executoriu, în baza căruia va demara executarea silită împotriva bunurilor recurenţilor, practic fiind scoasă la vânzare în cadrul licitaţiei execuţionale locuinţa familială, care constituie domiciliul acestora şi al celor 2 copii minori.
Se subliniază faptul că intimata a instituit măsuri asigurătorii asupra bunurilor aflate în patrimoniul recurenţilor, astfel încât intimata nu îşi asumă vreun risc în vederea realizării creanţelor fiscale în ipoteza în care actele administrativ fiscale contestate vor fi menţinute.
Nu în ultimul rând, recurenţii apreciază că se impune suspendarea executării actului de control atacat şi prin prisma aspectelor de nelegalitate vădită, astfel cum acestea au fost învederate în contestaţie.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Într-adevăr actul administrativ unilateral cu caracter individual se bucură de prezumţia de legalitate, fiind el însuşi titlu executoriu.
Suspendarea actului administrativ, ca operaţiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia reprezintă o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu a acestuia.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond”.
La această reglementare cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ fiscal şi prevederile art. 215 C. proc. fisc., care instituie obligativitatea plăţii unei cauţiuni.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, investită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
În speţă, această condiţie nu este îndeplinită pentru că reclamanţii nu au invocat motive de nelegalitate a actelor atacate, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.
În cadrul cererii de suspendare nu se poate face o analiză a acestor motive, pentru că ele vor fi analizate de instanţa care verifică legalitatea actului contestat, dar, în cazul suspendării, textul legii cere ca împrejurările de fapt şi de drept să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Or, în cauză se constată că nu există împrejurări de fapt şi de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrativ fiscale a căror suspendare s-a solicitat.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ fiscal) au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare), etc.
„Paguba iminentă”, cea de-a doua condiţie cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În cauză nu s-a dovedit că este îndeplinită această condiţie, reclamanţii nu au invocat în concret o pagubă iminentă care s-ar produce prin punerea în executare a actelor administrativ fiscale contestate şi nu s-a demonstrat cu probe concludente posibilitatea producerii ei în viitor, astfel cum a reţinut în mod corect instanţa de fond.
Or, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, pe care o va menţine.
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t), că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de T.Z.C. şi T.M.C. împotriva sentinţei nr. 59 din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 758/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 762/2011. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
