ICCJ. Decizia nr. 812/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 812/2011
Dosar nr.955/59/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 454 din 21 octombrie 2010 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta SC U. SRL Timişoara, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere din 19 august 2010 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală din 19 august 2010, emise de pârâtă.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a constatat că în urma efectuării unui control fiscal anticipat în vederea soluţionării cererii de rambursare de TVA de către D.G.F.P. Timiş, s-a încheiat raportul de inspecţie fiscală din 19 august 2010.
Având în vedere obiectul cererii instanţa a reţinut că, pentru suspendarea executării actului administrativ, trebuie îndeplinite trei condiţii şi anume: reclamantul să se fi adresat autorităţii emitente cu o cerere având ca obiect anularea în tot sau în parte a actului administrativ a cărui suspendare o solicită, să existe un caz bine justificat şi măsura suspendării să fie necesară pentru prevenirea unei pagube iminente.
S-a apreciat că prima condiţie este îndeplinită deoarece reclamanta a sesizat pârâta D.G.F.P. Timiş, formulând contestaţia împotriva Deciziei de impunere din 19 august 2010 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală din 19 august 2010.
În ce priveşte însă cazul bine justificat, instanţa de fond a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora prin „cazuri bine justificate" se înţeleg împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Cât priveşte cea de a treia condiţie, respectiv „paguba iminentă", curtea de apel a apreciat că întinderea creanţei fiscale, emiterea somaţiilor de plată ori instituirea măsurilor asigurătorii nu conduc în mod automat la concluzia iminenţei unei pagube, demersurile organelor fiscale reprezentând măsuri asigurătorii apte să păstreze în patrimoniul societăţi bunuri care să garanteze îndestularea creanţei.
De altfel, în situaţia în care nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, chiar dacă instanţa ar reţine iminenţa pagubei, suspendarea executării deciziei de impunere nu ar fi posibilă, cele trei condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 14(1) din Legea nr. 554/2004 fiind necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamanta S.C. U. S.R.L. Timişoara a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., s-a arătat, în esenţă, că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 14(1) din Legea nr. 554/2004 şi a refuzat să ia în considerare argumentele aduse de societatea reclamantă în sprijinul încuviinţării suspendării executării deciziei de impunere nr. X emisă de D.G.F.P. Timiş.
Recurenta a apreciat ca fiind importantă în analiza cererii nerespectarea de către organul fiscal a regulii impuse prin art. 9(1) din C. proCod Fiscal privind obligaţia de a asigura contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, fapt care atrage anularea actului administrativ fiscal. În acest sens a fost invocată adresa din 19 august 2010 înregistrată la pârâtă.
S-a mai arătat că era relevantă în cauză lipsa oricărei dovezi că s-ar fi dispus reverificarea societăţii în conformitate cu prevederile Cod Fiscal, tocmai în considerarea faptului că instanţa sesizată cu cererea de suspendare este datoare să se pronunţe la aparenţa dreptului ce rezultă din actele dosarului.
În privinţa condiţiei existenţei „cazului bine justificat” recurenta a subliniat că aceasta este îndeplinită câtă vreme baza de impunere a fost estimată şi chiar prima instanţă reţine că acest lucru poate ridica semne de întrebare asupra exactităţii constatărilor organului fiscal, iar în acest context fiind îndeplinită şi cerinţa pagubei iminente după cum se arată în considerentele sentinţei, sunt îndeplinite în mod cumulativ exigenţele impuse de dispoziţiile art. 14(1) din Legea nr. 554/2004.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă D.G.F.P. Timiş a solicitat menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei recurate, subliniind că în speţă nu se regăseşte situaţia de excepţie reglementată de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, operând prezumţia de legalitate şi veridicitate a actului administrativ fiscal în discuţie şi principiul executării din oficiu a acestuia.
Examinând cauza prin prisma criticilor aduse de recurentă şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ. şi a normelor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este nefondat.
Raportându-se la obiectul cererii, la probele administrate şi la prevederile art. 14(1) din Legea nr. 554/2004, instanţa fondului a ajuns, motivat, la concluzia că nu poate opera măsura întreruperii temporare a efectelor celor două acte administrativ fiscale emise de D.G.F.P. Timiş, respectiv Decizia de impunere din 19 august 2010 şi raportul de inspecţie fiscală din 19 august 2010.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate şi este supus regulii executării imediate şi din oficiu, iar pentru înlăturarea acestei reguli este necesar ca instanţa să ţină seama de probatoriul administrat în fiecare caz în parte, fiind necesar ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate.
Alături de condiţia de bază ca reclamantul să se fi adresat autorităţii emitente cu o cerere având ca obiect anularea în tot sau în parte a actului a cărui suspendare o cere, art. 14(1) din Legea contenciosului administrativ condiţionează aplicarea unei astfel de măsuri de îndeplinire cumulativă a altor două cerinţe şi anume existenţa cazului bine justificat şi cea a pericolului producerii unei pagube iminente, în accepţiunea pe care legiuitorul o dă acestor sintagme prin art. 2(1) lit. t) şi ş) din actul normativ menţionat.
În speţă, instanţa a constatat în mod corect că este îndeplinită condiţia de bază a contestării celor două acte administrativ fiscale dovedită cu actul înregistrat din 1 septembrie 2010 la D.G.F.P. Timiş.
Verificarea îndeplinirii celor două condiţii (a cazului bine justificat şi a pagubei iminente) presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, aşa cum de altfel a procedat şi prima instanţă care a punctat că argumentele societăţii reclamante legate de nerespectarea de către organul fiscal a dispoziţiilor art. 105(3) şi a dispoziţiilor art. 33 din OUG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal nu pot fi primite deoarece constituie apărări de fond care implică administrarea de probe de specialitate şi exced atribuţiilor instanţei sesizate cu o cerere de suspendare a executării în baza art. 14(1) din Legea nr. 554/2004.
În acest context, în mod just, judecătorul fondului a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa privind cazul bine justificat.
Relativ la iminenţa unei pagube s-a apreciat că întinderea creanţei fiscale şi instituirea măsurilor asiguratorii, prin poprire asupra conturilor bancare ale societăţii şi sechestru asigurator asupra bunurilor imobile ale acesteia, nu sunt de natură a constitui prin ele însele o dovadă a îndeplinirii celei de a doua condiţii legale pentru suspendarea executării actelor. Cum corect se arată în considerentele sentinţei recurate, în ipoteza în care s-ar accepta totuşi că paguba este iminentă, nu ar fi posibilă aplicarea măsurii suspendării pentru că legea impune ca aceste condiţii să fie îndeplinite cumulativ.
Ca argument suplimentar în susţinerea abordării şi concluziei instanţei de fond, Înalta Curte aduce principiile cuprinse în Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind protecţia provizorie în materie de contencios administrativ, adoptată la 13 septembrie 1989, şi potrivit cărora măsurile de protecţie provizorie se pot acorda îndeosebi dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.
Or, în speţă, soluţia de respingere a cererii de suspendare este în acord nu doar cu reglementările naţionale ci şi cu Recomandarea nr. R (89) 8 din care reiese, fără dubiu, că o astfel de măsură de protecţie provizorie se aplică doar în cazuri de excepţie, astfel cum s-a amintit mai înainte.
Văzând şi dispoziţiile art. 312(1) C. proc. civ. şi art. 20(1) Legea nr. 554/2004,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.C. U. S.R.L. Timişoara, împotriva Sentinţei civile nr. 454 din 21 octombrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2011.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 811/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 813/2011. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
