ICCJ. Decizia nr. 846/2011. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 846/2011
Dosar nr. 106/54/2010
Şedinţa publică de la 11 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, la data de 14 decembrie 2009, reclamanta K.M.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001 şi Ministerul Economiei şi Finanţelor - Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, obligarea la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire aferent imobilului preluat abuziv, ce a fost situat în municipiul Craiova, jud. Dolj, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere, până la emiterea deciziei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin dispoziţia nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 emisă de către Primăria Municipiului Craiova, i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul anterior individualizat, imposibil de restituit în natură.
A susţinut că dosarul de despăgubiri a fost înregistrat în evidenţele pârâtei Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 19006/CC, însă până la această dată nu a fost soluţionat.
Reclamanta a mai arătat că tergiversarea soluţionării dosarului timp de aproape 4 ani de la emiterea dispoziţiei nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 este nejustificată, astfel încât, interesul promovării acţiunii este legitim şi urmăreşte obligarea pârâţilor la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 Titlul VII.
În acest context, reclamanta a apreciat că instituţiile pârâte nu au luat măsuri eficiente de soluţionare, într-un termen rezonabil, a dosarului de despăgubiri, aspect ce vizează încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 3007 din 28 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova şi pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că dosarul aferent dispoziţiei prin care s-a propus acordarea de despăgubiri reclamantei, pentru imobilul notificat, a fost analizat sub aspectul legalităţii respingerii cererii de restituire în natură şi s-a constatat că nu este complet, de la dosar lipsind înscrisuri care fac posibilă descrierea imobilului - construcţie demolată, necesare evaluării imobilului notificat în procedura administrativă.
La rândul său, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001 a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
2. Încheierea pronunţată la 02 aprilie 2010 de Curtea de Apel Craiova
Prin încheierea din şedinţa publică de la 02 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 3007 din 28 iunie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova, invocată de pârâta Comisia Centrală de Stabilirea Despăgubirilor, ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa a reţinut faptul că Legea nr. 10/2001, republicată, privind imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reglementează o procedură judiciară specială de contestare a actelor de restituire în natură sau de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, la instanţa civilă, potrivit art. 26 din lege, astfel că, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova, este inadmisibilă.
3. Sentinţa primei instanţe
Prin sentinţa nr. 239 din 30 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă; a obligat pârâta Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor să emită reclamantei decizia reprezentând titlu de despăgubire aferent imobilului imposibil de restituit în natură situat în Craiova, conform dispoziţiei nr. 3007 din 23 ianuarie 2006, emisă de Primăria Municipiului Craiova; a respins acţiunea faţă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor din cadrul Guvernului României, a respins capetele de cerere privind fixarea unui termen pentru emiterea deciziei şi obligarea la daune cominatorii şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a avut în vedere faptul că reclamanta a început procedura de recuperare a bunului său ori a contravalorii acestuia, prin formularea unei notificări în anul 2001, înregistrată sub nr. 1211/N/2001, soluţionată prin dispoziţia nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 a Primarului Municipiului Craiova, prin care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Dosarul de despăgubiri întocmit a fost transmis către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 19006/CC.
Prima instanţă a reţinut faptul că reclamanta a făcut dovada, prin cererea existentă la dosar şi răspunsul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, că a întreprins demersuri la autoritatea pârâtă în vederea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, potrivit dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 554/2004 şi, cu toate acestea, până la data la care s-au formulat întâmpinările în prezenta cauză, dosarul reclamantei nu fusese analizat, aspect ce rezultă din coroborarea adresei din 05 februarie 2009 depusă în susţinerea acţiunii, cu datele adreselor depuse de pârâte în susţinerea celor invocate.
În acest context, a apreciat că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul procesului rezonabil, aspecte ce relevă atitudinea culpabilă a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în nesoluţionarea cu celeritate a dosarului privind pe reclamantă, fiind încălcate prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În altă ordine de idei, prima instanţă a apreciat că prin neîndeplinirea obligaţiei de a se emite titlurile de despăgubire, autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noţiunii de bun şi a obligaţiei statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor şi creează reclamantei o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Concluzionând, instanţa a apreciat că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare în termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 7 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, instanţă a reţinut, pe de-o parte, că potrivit dispoziţiilor art. 2 din H.G. 361/2005, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor asigură organizarea şi funcţionarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, ceea ce nu îi conferă Autorităţii legitimare procesuală pasivă în acţiunile promovate în contencios administrativ, prin care se invocă refuzul nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire, pe de altă parte, obligaţia legală de emitere a deciziei referitoare la titlurile de despăgubire precum şi cea anterioară şi subsumata acesteia, privind întocmirea raportului de evaluare, revin Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005
Cererea de obligare la daune cominatorii a fost respinsă, deoarece prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut o procedură specială de sancţionare a autorităţilor în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive şi executorii, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.
A fost respins ca neîntemeiat şi capătul de cerere prin care se solicită fixarea unui termen pentru emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc legal termenul în care autoritatea publică este obligată să încheie un act administrativ şi deci să-şi îndeplinească această obligaţie.
4. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Împotriva încheierii din data de 02 aprilie 2010, precum şi a sentinţei civile nr. 239 din 30 aprilie 2010 pronunţate de Curtea de Apel Craiova a formulat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, formulând critici pe care le-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Într-un amplu memoriu de recurs, recurenta prezintă contextul legislativ şi dificultăţile întâmpinate în procedura administrativă, punctând detaliat etapele reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Recurenta invocă, cu titlu general, actele normative contradictorii, dar şi jurisprudenţa instanţelor, inclusiv a instanţei supreme care nu este unitară, citând decizia nr. 501 din 30 ianuarie 2009 şi nr. 2845 din 26 mai 2009 ale acestei instanţe.
Sistematizând şi ordonând aspectele invocate care se referă în concret la hotărârile (încheierea şi sentinţa) atacate, Înalta Curte reţine că acestea sunt combătute sub următoarele aspecte:
4.1. Greşita respingere a excepţiei de nelegalitate
Recurenta consideră că dispoziţia nr. 3007/2006 a Primăriei Municipiului Craiova poate fi cenzurată de instanţa de contencios administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate, întrucât este un act administrativ individual, fiind îndeplinite cerinţele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
4.2. Ignorarea aspectelor obiective care au împiedicat soluţionarea dosarului de despăgubiri
La acest punct, recurenta arată că prima instanţă nu a ţinut seama de existenţa deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 care stabilea că dosarele transmise Secretariatului Comisiei Centrale înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007 se soluţionează în ordinea înregistrării lor.
De asemenea, în cazul analizat, nu a fost posibilă emiterea deciziei întrucât prin dispoziţia nr. 3007/2006 s-a propus acordarea de despăgubiri atât pentru teren (324 m.p.), cât şi pentru construcţie (108,09 m.p.), iar suprafaţa de teren pentru care se cuvin despăgubiri este mai mică decât cea indicată, respectiv 250 m.p.
4.3. Sentinţa nu poate fi pusă în executare
Recurenta critică soluţia fondului şi pentru că nu a avut în vedere împrejurarea că dosarul aferent dispoziţiei nr. 3007/2006 nu mai figurează în evidenţele sale, fiind restituit la Primăria Municipiului Craiova. Aşa fiind, recurenta consideră că nu mai este titulara obligaţiei ce face obiectul acestui litigiu şi a fost obligată la o prestaţie imposibil de adus la îndeplinire.
De asemenea, recurenta mai arată că nu poate emite decizia de despăgubire în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, întrucât executarea obligaţiei depinde şi de evaluatori care trebuie să efectueze lucrarea în termen de 30 de zile pentru construcţie demolată şi 45 zile pentru teren, cu menţiunea că termenele se calculează de la data primirii dosarelor.
5. Apărările formulate de K.M.M.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 10 februarie 2011, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În esenţă, intimata a susţinut că atât prin excepţia de nelegalitate invocată, cât şi prin celelalte aspecte arătate recurenta nu face decât să tergiverseze soluţionarea cauzei, invocându-şi propria culpă.
În condiţiile în care dosarul său a fost înregistrat la autoritate la data de 28 iunie 2006 recurenta nu poate prezenta nicio justificare rezonabilă pentru întârzierea de peste patru ani, decât, afirmă intimata, interesul de a nu se autodesfiinţa potrivit art. 14 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând încheierea şi sentinţa atacate prin prisma motivelor de recurs, a apărărilor din întâmpinare, cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimata-reclamantă K.M.M. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea recurentei-pârâte de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, notificat sub nr. 1211/N/2001, corelativ constatării că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a dosarului aferent.
Necontestat, intimata K.M.M. este titulara unui drept la despăgubiri pentru imobilul arătat, expropriat prin Decretul nr. 441/1986. Acest drept i-a fost recunoscut prin dispoziţia nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 prin care Primarul Municipiului Craiova, constatând că imobilul preluat abuziv nu poate fi restituit în natură, a propus acordarea de despăgubiri.
Cum s-a arătat, dosarul aferent notificării nr. 1211/N/2001 s-a predat Secretariatului Comisiei Centrale la data de 28 iunie 2006 unde s-a înregistrat sub nr. 19006.
Până la data soluţionării recursului de faţă, 11 februarie 2011, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire.
În aceste condiţii, Înalta Curte reţine, la fel ca judecătorul fondului, că s-a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor.
Indiferent de natura impedimentelor şi a dificultăţilor întâmpinate, recurenta nu poate justifica o pasivitate de peste 4 ani şi 7 luni, ci, în calitate de autoritate administrativă învestită cu competenţe speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 să se deruleze într-un termen rezonabil, nefiind admisibil ca intimata să nu poată întrezări finalul procedurii ce a debutat în anul 2001.
Răspunzând în concret criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la excepţia de nelegalitate
Primul motiv de recurs vizează soluţia pronunţată de Curtea de apel în privinţa excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului Craiova şi porneşte de la ideea că art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu exclude acest tip de acte de la controlul de legalitate, pe calea excepţiei, pe care îl realizează instanţele de contencios administrativ.
Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte reţine că excepţia de nelegalitate poate fi invocată numai cu privire la actele ce pot forma obiectul unei acţiuni în anulare în faţa instanţelor de contencios administrativ. Această concluzie se desprinde chiar din prevederile art. 4 alin. (1) din lege care stabilesc că excepţia de nelegalitate se soluţionează de către „instanţa de contencios administrativ competentă”, după distincţiile ce rezultă, evident, din dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ.
Or, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „ Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.
În speţă, dispoziţia primarului putea fi atacată după procedura prescrisă de art. 26 din Legea nr. 10/2001, şi, deci, controlul de legalitate efectuat de instanţele de contencios administrativ este exclus.
1.2. Referitor la norma administrativă ce reglementează ordinea soluţionării dosarelor înregistrate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta susţine că prin decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a adoptat o nouă modalitate de soluţionare a dosarelor, făcând distincţie între dosarele înregistrate înaintate şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, instituind drept criteriu principal ordinea înregistrării dosarelor.
Fără a nega dreptul autorităţii recurente de a adopta norme în vederea organizării activităţii sale, totuşi Înalta Curte nu poate face abstracţie de faptul că dosarul intimatei, înregistrat în cursul anului 2006 nu a fost soluţionat nici până la începutul anului 2011. Or, complexitatea etapelor procedurii administrative şi faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor, nu pot constitui argumente care să justifice prelungirea sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru intimata-reclamantă.
Aşa fiind, în mod legal a reţinut prima instanţă, pe baza jurisprudenţei consecvente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că autorităţile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii împotriva dreptului la un proces echitabil, pentru că aceasta înseamnă să-şi invoce propria culpă în privinţa încălcării drepturilor recunoscute prin Convenţie.
1.3. Referitor la inadvertenţele semnalate de recurentă
Pentru a justifica faptul că nu a rezolvat cererea într-un termen rezonabil, recurenta a mai invocat şi existenţa unor neclarităţi în dosarul intimatei, respectiv faptul că s-a propus acordarea de despăgubiri şi pentru construcţia demolată, deşi notificarea nu o vizează, precum şi indicarea unei suprafeţe de teren mai mari decât cea cuvenită.
În primul rând, Înalta Curte observă că aceste aspecte au fost invocate abia pe parcursul soluţionării cauzei la prima instanţă, când s-a prezentat adresa din 19 ianuarie 2010 de remitere a documentaţiei către Primăria Municipiului Craiova. Acest înscris are un pronunţat caracter pro causa, fiind emis după formularea acţiunii judiciare.
În al doilea rând, neclarităţile semnalate în dosarul cu propunere de despăgubiri nu există sau, în orice caz, puteau fi lămurite pe baza înscrisurilor prezentate de intimată odată cu notificarea.
Astfel, din dispoziţia nr. 3007/2006 a Primăriei Municipiului Craiova, art. 1, rezultă că „se propune acordarea despăgubirilor în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 către K.M.M. şi N.V. domiciliaţi în Craiova, pentru imobilul notificat sub nr. 1211/N/2001, imposibil de restituit în natură situat în Craiova”.
Dispoziţia nu face nicio referire la construcţia demolată, iar din notificare se observă că sunt solicitate măsuri reparatorii „pentru terenul în suprafaţă de 324 m.p. situat în Craiova ca urmare a demolării imobilului situat la această adresă în anul 1987”.
Aşa fiind, împrejurarea că într-un proces-verbal de negociere încheiat la data de 23 februarie 2005 între intimată şi Comisia Locală de Aplicare a Legii nr. 10/2001 s-a menţionat că s-ar cuveni despăgubiri şi pentru construcţia demolată, nu leagă pe recurentă, ea fiind ţinută să stabilească despăgubirile cuvenite în raport de voinţa exprimată prin notificare şi de decizia entităţii notificate.
Cât priveşte suprafaţa de teren pentru care se cuvin despăgubiri, aceasta este cea indicată de către intimată, respectiv 324 m.p., după cum rezultă din certificatul de moştenitor şi din procesul-verbal de evaluare din 25 august 1987. Este real că prezumţia de întindere a dreptului de proprietate reglementată în art. 24 din Legea nr. 10/2001 este relativă dar în cauză ea nu a fost răsturnată prin invocarea certificatului de moştenitor întrucât, pe de o parte, certificatul de moştenitor nu este titlu de proprietate şi, pe de altă parte, calculele recurentei vizează doar cota de 5/6 din totalul celor 600 m.p., rămânând neclarificată situaţia celei de-a şasea părţi din imobil care „aparţine soţului defunctei E.N., prin moştenire de la acesta” – conform menţiunii notarului care a întocmit actul. Or, în materia analizată, potrivit voinţei legiuitorului, orice dubiu profită persoanelor îndreptăţite la despăgubiri şi, deci, susţinerile recurentei sunt lipsite de finalitate.
1.4. Referitor la problemele legate de executarea sentinţei
Relevante pentru stabilirea atribuţiilor recurentei sunt dispoziţiile art. 16 alin. (1), (4)-(7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care au următorul cuprins:
„( 1) Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi .
(4) Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură .
(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare .
(6) După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisie Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire .
(7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare” .
Examinând dispoziţiile legale citate, Înalta Curte observă că măsura administrativă dispusă de recurentă, de remitere a documentaţiei din dosarul conţinând dispoziţia nr. 3007 din 23 ianuarie 2006 către Primarul Municipiului Craiova nu are o bază legală. Ca atare, Înalta Curte nu poate specula asupra demersurilor pe care recurenta trebuie să le întreprindă pentru a-şi îndeplini obligaţiile care îi incumbă potrivit legii.
În orice caz, recurenta nu îşi poate invoca propria culpă pentru a refuza executarea unei hotărâri judecătoreşti.
Cât priveşte intervalul de timp în care trebuie emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „executarea hotărârii definitive şi irevocabile se face ,(…), în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărâri”.
Cum recurenta, încă de la data pronunţării sentinţei, 30 aprilie 2010, trebuia să întreprindă toate demersurile pentru rezolvarea dosarului, întrucât soluţia instanţei de recurs era previzibilă, Înalta Curte consideră că nu există nici un temei pentru a reţine că dispozitivul sentinţei este imposibil de executat în termenul legal.
În fine, recurenta a invocat cu titlu de jurisprudenţă favorabilă punctului său de vedere decizia nr. 501 din 30 ianuarie 2009 şi decizia nr. 2845 din 26 mai 2009, ambele ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Verificând cele două hotărâri judecătoreşti, Înalta Curte constată că situaţia de fapt expusă diferă de cea din prezenta cauză.
Astfel, în decizia nr. 2845 din 26 mai 2009 nu s-a putut reţine depăşirea termenului rezonabil de către Comisia Centrală pentru că dispoziţia nr. 1451 din 17 iulie 2007 a Primarului comunei Melineşti a fost înregistrată la Comisia Centrală în cursul anului 2007, iar acţiunea judiciară a fost înregistrată în acelaşi an. Pe lângă acest element esenţial, s-a mai reţinut şi că imobilele pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri nu erau identificate, precum şi că în soluţionarea aceleiaşi notificări s-au emis mai multe dispoziţii, nefiind clar obiectul fiecăreia.
Cât priveşte decizia nr. 501 din 30 ianuarie 2009, în considerentele acesteia s-a menţionat că dosarul administrativ a fost remis entităţii notificate pentru a fi completat, anterior chemării în judecată a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Conchizând, Înalta Curte reţine, la fel ca judecătorul fondului, că recurenta-pârâtă, implicată în derularea procedurilor administrative instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu a emis decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, într-un termen rezonabil, toate apărările reiterate prin motivele de recurs fiind nefondate.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 239 din 30 aprilie 2010 şi a încheierii din 02 aprilie 2010 ale Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 829/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 849/2011. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
