ICCJ. Decizia nr. 868/2011. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 868/2011
Dosar nr. 10664/2/2009
Şedinţa publică de la 15 februarie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată şi precizată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A.T. România SA în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale - A.N.V. şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A.N.A.F. - D.G.S.C.) a solicitat anularea deciziei nr. 161 din 12 mai 2009 emisă de acestea din urmă.
În motivarea acţiunii,reclamanta a arătat că prin raportul de inspecţie fiscală nr. 1179 din 19 ianuarie 2009, întocmit de A.N.A.F. - A.N.V. - D.R.A.O.V. s-a reţinut că SC A.T. România SA, în calitate de distribuitor agreat a livrat produse energetice în regim de scutire directă pe aeroporturi, fără a solicita clienţilor interni autorizaţiile de utilizatori finali, în perioada 01 ianuarie 2005-18 februarie 2005, contrar H.G. nr. 44/2004, Titlul VII, pct. 23.1 alin. (1) şi (2).
Reclamanta a arătat că prin decizia de impunere nr. 5/2009 s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 532.339 RON reprezentând accize, şi suma de 724.461 RON majorări şi penalităţi de întârziere, iar societatea a contestat actele administrative fiscale, contestaţia fiind respinsă prin decizia nr. 161/2009.
Reclamanta a mai menţionat că operaţiunile considerate taxabile din punct de vedere al accizei au fost livrările de combustibil în interiorul aeroporturilor, direct pe pistă, către avioane.
Susţine că societatea nu era obligată să solicite operatorilor aerieni autorizaţia de utilizator final întrucât această autorizaţie trebuia deţinută doar de către distribuitorii agreaţi, conform pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, în vigoare până la data de 18 februarie 2005.
Prin precizarea acţiunii, reclamanta a arătat că înţelege să conteste atât decizia nr. 161 din 12 mai 3009, cât şi actele supuse analizei autorităţii publice prin contestaţia soluţionată în calea administrativă de atac.
Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2270 pronunţată în data de 12 mai 2010, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.T. România SA, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a anulat decizia nr. 161 din 12 mai 2009 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Totodată, a anulat raportul de inspecţie fiscală nr. 1179 din 19 ianuarie 2009 şi decizia de impunere nr. 5 din 28 ianuarie 2010 emise de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti pentru suma de 1.256.800 RON.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
Reclamanta susţine că, potrivit H.G. nr. 44/2004, pct. 23 alin. (5) nu avea obligaţia să solicite operatorilor aerului autorizaţia de utilizator final întrucât această autorizaţie trebuia să fie deţinută doar de către distribuitorii agreaţi.
Art. 23 alin. (5) din Normele metodologice prevăd că „în cazul în care aprovizionarea cu uleiuri minerale pentru care se acordă scutirea de la plata accizelor se efectuează de la un distribuitor agreat acesta are obligaţia deţinerii autorizaţiei de utilizator final” [alin. (5) al pct. 23 de la Titlul VI a fost modificat prin art. 1 pct. 6 Titlul VII Accize, pct. 9 din H.G. nr. 1840/2004).
Reclamanta în calitate de distribuitor agreat a deţinut autorizaţia de utilizator final conform Titlului VI, pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, modificată prin H.G. nr. 1840/2004 art. 23.4 lit. a) din H.G. nr. 44/2004 (Titlul VII) a prevăzut că „în toate situaţiile prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc. scutirea se acordă pe baza autorizaţiei de utilizator final”.
A mai susţinut instanţa că, întrucât dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Norme au instituit o excepţie în sensul că autorizaţia de utilizator final este deţinută de distribuitorul agreat dacă aprovizionarea cu uleiuri minerale pentru care se acordă scutirea de la plata accizelor se efectuează prin acest intermediar, evident că prevederile art. 23.6 lit. a), trebuie interpretate în sensul cazului de excepţie şi anume „primul exemplar” al autorizaţiei de utilizator final se păstrează de către deţinător, respectiv de către distribuitorul agreat şi nu de către utilizatorul final.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale - Autoritatea Naţională a Vămilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
În motivarea recursului formulat de Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurentele au susţinut în esenţă că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile legale în vigoare la data supusă controlului, respectiv dispoziţiile art. 201 alin. (1) C. fisc., precum şi art. 23.4 lit. a) din H.G. nr. 44/2004, fără a avea în vedere probele administrate în dosar, cât şi susţinerile intimatelor-pârâte.
Astfel, susţin recurentele că în cauza dedusă judecăţii, întrucât beneficiarul nu deţinea autorizaţia de utilizator final, reclamanta nu ar fi trebuit să-i livreze acesteia, ulei mineral cu scutire de plata accizei.
Totodată, recurentele au arătat că dobânzile şi penalităţile de întârziere au fost calculate până la data de 31 decembrie 2008 conform O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. cu modificările şi completările ulterioare.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. şi Normele metodologice de aplicare a C. fisc.
În motivarea recursului formulat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, formulat în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ. se susţine în esenţă că instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind întemeiată acţiunea reclamantei, deşi în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunilor de livrare, intimata-reclamantă avea obligaţia de a solicita clienţilor interni, autorizaţia de utilizator final pentru produsele energetice livrate.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299, art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Intimata SC A.T. România SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate şi menţinerea sentinţei atacate, susţinând în esenţă că în mod corect instanţa de fond a apreciat în raport de probatoriul administrat în cauză, cât şi de prevederile legale aplicabile faptul că reclamanta nu datorează sumele stabilite prin actele administrativ-fiscale, respectiv prin raportul de inspecţie fiscală nr. 1179 din 9 ianuarie 2009, decizia de impunere nr. 5 din 28 ianuarie 2008, cât şi decizia nr. 161 din 12 mai 2009 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
Analizând sentinţa atacată în raport de criticile formulate de probatoriul şi susţinerile părţilor şi dispoziţiile legale incidente în cauză, cât şi în temeiul dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Întrucât ambele recursuri formulate de pârâte vizează aceleaşi motive, acestea urmează a fi analizate împreună.
Problema de drept controversată, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond prin sentinţa criticată este aceea a interpretării dispoziţiilor pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004.
Potrivit dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. b) sunt scutite de plata accizelor, uleiurile minerale livrate în vederea utilizării drept carburant pentru aeronave, altele decât aviaţia turistică în scop privat iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol se precizează că modalitatea şi condiţiile de acordare a scutirilor prevăzute la alin. (1) vor fi reglementate prin norme.
Conform dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Normele metodologice „În toate situaţiile prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc., scutirea se acordă beneficiarului, cu condiţia ca aprovizionarea să se efectueze direct de la un antrepozit fiscal, de la un importator sau de la un distribuitor agreat prevăzut la alin. (17).
(2) Pentru produsele prevăzute la art. 201 alin. (1) lit. b) - j) şi m) C. fisc., scutirea se acordă direct.
(3) Pentru celelalte situaţii prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc., scutirea se acordă a) prin compensare şi/sau b) restituirea accizelor plătite la momentul achiziţionării produselor accizabile.
(4) În toate situaţiile prevăzute la art. 201 alin. (1) C. fisc., cu excepţia celei prevăzute la lit. g) a aceluiaşi articol, scutirea se acordă pe baza.
a) autorizaţia de utilizator final.
b) copia facturii fiscale de achiziţie a uleiurilor minerale, în care achiziţia să fie evidenţiată separat, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), în care pe factură se înscrie „scutit de accize”;
c) dovada plăţii accizelor către antrepozitul fiscal expeditor sau către importator, după caz, constând în documentul de plată confirmat de banca la care utilizatorul are contul deschis.
(5) În cazul în care beneficiarul se aprovizionează de la un distribuitor agreat obligaţia deţinerii autorizaţiei de utilizator final revine distribuitorului.
Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale în vigoare la data efectuării operaţiunilor de livrare de produse energetice combustibil aviatic în interiorul aeroporturilor, direct pe pistă, către avioane – în cazul unui distribuitor agreat – cum este cazul intimatei SC A.T. România SA – obligaţia de a deţine autorizaţie de utilizator final revine distribuitorului.
Ori în cauză, astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză şi cum s-a reţinut şi în raportul de inspecţie fiscală încheiat de organele de control, intimata-reclamantă a beneficiat de scutire directă de la plata accizelor acordată pe baza documentelor depuse, inclusiv pe baza autorizaţiilor de utilizator final, conform dispoziţiilor Titlului VI pct. 23 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004, aceasta neavând obligaţia de a solicita clienţilor interni autorizaţia de utilizatori finali pentru a beneficia de regimul de scutire directă.
Această interpretare a dispoziţiilor legale este confirmată şi prin dispoziţiile H.G. nr. 84/2005 prin care au fost modificate dispoziţiile H.G. nr. 44/2004, dispoziţii care prevăd obligativitatea deţinerii autorizaţiei de utilizator final doar în situaţiile de scutire indirectă, ceea ce nu este cazul în speţă de faţă.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-pârâte Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti privind acordarea scutirii pe baza decontului de scutire şi a altor documente, Curtea le apreciază ca fiind nefondate întrucât conform instrucţiunilor de completare prevăzute de dispoziţiile cuprinse în Anexa nr. 2 a Ordinului Ministrului Finanţelor Publice nr. 67 din 26 ianuarie 2005, decontul de scutire accize se depune de către beneficiarii produselor supuse accizelor armonizate, pentru care se acordă scutire indirectă potrivit pct. 22 şi 23 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII „Accize din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004 cu modificările şi completările ulterioare, ori în cazul în speţă aceste dispoziţii nu sunt aplicabile, întrucât scutirea se acordă direct.
Astfel fiind, Înalta Curte, reţinând că hotărârea pronunţată de către instanţa de fond este legală şi temeinică, neexistând motive legale pentru modificarea sau casarea acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va respinge recursurile formulate, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de pârâtele Autoritatea Naţională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 2270 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 866/2011. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 869/2011. Contencios. Anulare act... → |
|---|
