ICCJ. Decizia nr. 1342/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1342/2012
Dosar nr. 5420/2/2010
Şedinţa publică de la 13 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 iunie 2010, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanţii C.E. şi C.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor obligarea la emiterea unei decizii privind acordarea titlului de despăgubire, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, conform Dispoziţiei nr. 541/2006 a Primăriei Municipiului Turda.
În motivare, reclamanţii au învederat că prin procesul-verbal de negociere încheiat între reclamanţi şi Comisia de evaluare internă din cadrul Primăriei Municipiului Turda s-a stabilit valoarea echivalentă a imobilului în cuantum de 5.749.615,41 RON, singurul lucru pe care trebuia să îl facă pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind emiterea titlului de despăgubire.
Reclamanţii au susţinut că timp de 4 ani de când unitatea deţinătoare a transmis pârâtei dosarul reclamanţilor, aceasta nu a emis titlul de despăgubire.
Prin Sentinţa nr. 2296 din 23 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca prematură acţiunea formulată de reclamanţii C.E. şi C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut prematuritatea cererii reclamanţilor de obligare la emiterea titlului de despăgubire, în raport de obiectul acţiunii şi etapele procedurii administrative.
În acest sens, a constatat că reclamanţii nu au înţeles să solicite sancţionarea refuzului pârâtei de parcurgere a procedurii reglementată în art. 16 alin. (5) şi (6) din Titlul VII Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005, în speţă, să solicite desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, ci au solicitat direct emiterea titlului de despăgubire, obligaţie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă nenăscută, având în vedere lipsa unei evaluări a imobilului.
A mai reţinut instanţa că, următoarea etapă, potrivit procedurii reglementată în art. 16 alin. (5) şi (6) din acelaşi titlu, vizează transmiterea dosarului „evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, ulterior acestei etape, potrivit art. 16 alin. (7) „În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare”.
Or, reclamanţii nu au înţeles să sancţioneze acest refuz al pârâtei, de desemnare de evaluator, ci un viitor eventual refuz de emitere a titlului de despăgubire, etapă în care se va intra doar după întocmirea şi definitivarea raportului de evaluare, concluziile acestuia din urmă putând fi contestate atât de reclamanţi, cât şi de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prima instanţă a mai reţinut că reclamanţii au susţinut că nu s-ar mai impune evaluarea imobilului nerestituit în natură, întrucât Primăria Municipiului Turda a stabilit deja o valoare pentru despăgubiri, urmare a negocierii purtate în acest sens cu reclamanţii.
Sub acest aspect, prima instanţă a apreciat că nu există nici un temei legal pentru o atare procedură de negociere şi stabilire a despăgubirilor, în altă procedură decât cea derulată la nivelul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin evaluatori autorizaţi. A subliniat că trebuie făcută diferenţă între dispoziţiile emise în soluţionarea notificărilor înainte, respectiv după adoptarea Legii nr. 247/2005, în cauză fiind incidentă această din urmă ipoteză.
Or, din economia art. 16, dar mai ales a alin. (1), (2), (6) şi (8) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, reiese că, în privinţa notificărilor nesoluţionate până la intrarea în vigoare a legii, situaţia în speţă, care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a acestei legi, deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţin propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, fără a mai stabili ele însele despăgubirile care se cuvin şi, cu atât mai puţin, prin negociere cu notificatorul, într-o astfel de ipoteză fiind incidente prevederile art. 16 alin. (6) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii C.E. şi C.G. pentru motivele pe cale le-au încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenţii-reclamanţi au susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins ca prematură cererea formulată, fără a avea în vedere faptul că, la dosarul cauzei a fost depus procesul-verbal de negociere din 19 februarie 2004, prin care s-a stabilit deja valoarea imobilului teren şi construcţie, care nu mai puteau fi restituite în natură.
Au susţinut recurenţii că instanţa de fond a făcut referire la art. 16 alin. (1), (2), (6) şi (8) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, fără a observa că în speţă nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, având în vedere că dosarul transmis Comisiei Centrale conţinea şi acest proces-verbal întocmit în 2004, situaţie în care Legea nr. 247/2005 nu se poate aplica retroactiv.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, cât şi în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este fondat şi urmează a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare.
Astfel, instanţa de control judiciar constată că soluţia instanţei de fond privind admiterea excepţiei de prematuritate şi în consecinţă respingerea acţiunii ca fiind prematură, este greşită.
Recurenţii-reclamanţi au supus controlului instanţei de contencios administrativ obligarea autorităţii pârâte la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în municipiul Turda str. C.V., în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Având în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată viza valorificarea unui drept care nu este afectat de un termen sau condiţie suspensivă, respectiv dreptul la emiterea titlului de despăgubire conform art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, drept devenit actual prin emiterea Dispoziţiei nr. 541 din 22 martie 2006, prin care le-a fost recunoscută calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii şi prin înregistrarea Dosarului sub nr. 24012/CC/2006 la Secretariatul Comisiei Centrale, în mod greşit instanţa de fond a apreciat ca nefiind născută obligaţia intimatei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite titlul de despăgubire, în lipsa unei evaluări a imobilului cât şi faptul că reclamanţii ar fi înţeles să sancţioneze un viitor eventual refuz de emitere a titlului de despăgubire după finalizarea etapei de evaluare.
Într-adevăr, dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 cu modificările şi completările ulterioare, respectiv Capitolul V intitulat „Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor”, prevăd obligativitatea parcurgerii mai multor etape, respectiv etapa transmiterii, a analizării şi evaluării urmate de emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, însă, parcurgerea acestor etape nu poate determina caracterul prematur al cererii formulate de reclamanţi privind emiterea titlului, aceasta vizând un drept actual la data formulării cererii de chemare în judecată, astfel cum s-a arătat în precedent.
De altfel, verificarea parcurgerii etapelor legale ale procedurii administrative preliminare ca şi a intervalului de timp în care aceasta s-a desfăşurat în raport de cerinţele principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cât şi verificarea temeiniciei susţinerilor reclamanţilor privind neimpunerea parcurgerii etapei de evaluare a imobilului nerestituit în natură ca urmare a procesului verbal de negociere, reprezintă aspecte care vizează fondul cauzei şi exced cadrului strict de soluţionare a unei excepţii de prematuritate, în care instanţa avea de verificat numai în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile de exerciţiu ale acţiunii, respectiv în ce măsură dreptul invocat este actual şi nu este afectat de un termen sau o condiţie suspensivă.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) - (3) şi (5) C. proc. civ. va admite recursul formulat şi va casa sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de C.E. şi C.G. împotriva Sentinţei nr. 2296 din 23 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1209/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1345/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
