ICCJ. Decizia nr. 1456/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1456/2012
Dosar nr. 7336/2/2011
Şedinţa publică de la 20 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC P.F. SRL a solicitat, în contradictoriu cu M.F.P. - D.G.M.D.R.S. - C.A.J.N. şi în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 1165 din 28 iulie 2011, până la pronunţarea instanţei de fond ce urma să fie învestită cu judecarea fondului.
Pârâtul M.F.P., în temeiul art. 115 C. proc. civ., a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, solicitând respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ, ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 5531 din 3 octombrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii formulării întâmpinării şi a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 1165 din 28 iulie 2011, formulată de reclamanta SC P.F. SRL, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P. - D.G.M.D.R.S. - C.A.J.N.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării, Curtea a reţinut că a fost respectat termenul legal de 5 zile de depunere a întâmpinării, deoarece autoritatea pârâtă a procedat conform art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că întâmpinarea a fost formulată la data de 16 septembrie 2011, primul termen de judecată fiind fixat la data de 19 septembrie 2011, astfel încât s-a constatat că întâmpinarea a fost formulată în termenul legal.
Analizând pe fond cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 1165 din 28 iulie 2011, Curtea a reţinut că aceasta vizează în general aspecte de fond, ceea ce ar echivala cu pronunţarea asupra fondului cauzei, că Garda Financiară - Comisariatul General a comunicat Comisiei de autorizare din cadrul M.F.P. rezultatul verificărilor împreună cu documentaţia aferentă pe baza căreia s-a decis măsura revocării licenţei, astfel încât nu se poate susţine că ar exista o serioasă îndoială în privinţa legalităţii actului administrativ atacat, că nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei referitoare la faptul că propunerea de revocare a autorizaţiei a fost făcută de Garda Financiară şi nu de către Comisia de Autorizare, deoarece documentaţia înaintată a fost analizată de către comisia care a şi luat măsura administrativă ce a fost atacată cu cererea de suspendare de faţă şi, prin urmare, nu se poate susţine dovedirea condiţiei privind cazul bine justificat, aşa cum susţine reclamanta.
S-a mai reţinut de către instanţă că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unei pagube iminente, atâta vreme cât dispoziţiile legale prevăd posibilitatea emiterii unei decizii prin care să se poată lua măsura revocării licenţei de organizare a jocurilor de noroc.
Instanţa de fond a apreciat că susţinerile reclamantei în legătură cu nelegalitatea actului solicitat a fi suspendat nu pot fi analizate în cadrul unei cereri de suspendare, întrucât nu se poate antama fondul cauzei, precum şi faptul că susţinerile reclamantei, prin care aceasta îşi motivează cererea de suspendare, nu sunt dovedite, respectiv lipsirea societăţii de surse de venit, obligaţiile fiscale care trebuie achitate, cât şi obligaţiile contractuale ale acesteia care nu mai pot fi onorate şi care ar conduce la starea de insolvenţă a societăţii şi la concedierea personalului angajat, acestea neputând fi reţinute ca fiind dovedirea unei pagube iminente conform art. 14 alin. (1) din Lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC P.F. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin motivele de recurs formulate se arată că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, dată fiind greşita interpretare ce a fost dată de către instanţa de fond cu privire la neîndeplinirea condiţiei "cazului bine justificat".
Recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond ar fi trebuit să constate faptul că, cel puţin aparent, există indicii de nelegalitate ale Deciziei nr. 1165 din 28 iulie 2011 şi că măsura provizorie solicitată de recurentă este justificată, prin existenţa în cauză a cazului bine justificat, având în vedere că această decizie nu a avut la bază nici un document justificativ, înscrisurile Gărzii Financiare fiind înregistrate la M.F.P. la data de 1 August 2011, deci după adoptarea măsurilor de către Comisie.
Se arată astfel de către recurentă că nu subzistă raţionamentul potrivit căruia Comisia ar fi dispus o măsură legală în absenţa oricăror acte justificative ce ar fi putut să susţină propunerea Gărzii Financiare de revocare a Licenţei şi Autorizaţiei, că există contradicţie vădită între temeiul de jure invocat de către Garda Financiară în susţinerea propunerii de revocare a licenţei şi cel invocat de către Comisie în decizia a cărei suspendare se solicită.
Recurenta apreciază că, faţă de discrepanţa evidentă între cele două situaţii juridice arătate, instanţa de fond ar fi trebuit să constate că cele două instituţii anterior menţionate se află într-un dezacord perfect cu privire la încadrarea în drept a faptelor, situaţie ce denotă faptul că nici Garda Financiară şi nici Comisia nu au avut reprezentarea exactă a faptelor acesteia, iar revocarea Licenţei şi Autorizaţiei constituie nişte măsuri sancţionatorii, cel puţin aparent, nelegale.
Recurenta arată că la revocarea Licenţei nu au fost analizate în nici un fel consecinţele produse de situaţia juridică constatată ce s-ar circumscrie, conform deciziei, dispoziţiilor art. 17 alin. (2) lit. h)1 din O.U.G. nr. 77/2009, motiv pentru care apreciază că actul a cărui suspendare se solicită este nelegal, că societatea nu avea datorii către bugetul de stat la momentul efectuării controlului, contrar celor reţinute în actele ce au stat la baza emiterii susmenţionate.
Cea de-a doua critică vizează interpretarea eronată a instanţei de fond cu privire la neîndeplinirea condiţiei pagubei iminente, recurenta arătând că motivarea instanţei, potrivit căreia recurenta-reclamantă ar fi trebuit să administreze probe cu privire la iminenţa producerii pagubei, este greşită, că instanţa de fond nu a luat în considerare faptul că, în cauza de faţă, dovada „iminenţei" producerii pagubei nu trebuie probată cu înscrisuri, întrucât ne aflam în prezenţa unei pagube ce operează „ope legis", adică nu există o situaţie de facto care să demonstreze iminenţa pagubei, că în absenţa Licenţei şi Autorizaţiei societatea se află în imposibilitate de a-şi mai desfăşura activitatea prevăzută de obiectul principal de activitate, iar prejudiciul produs este cu siguranţă dintre cele mai grave si categoric amplificate: concedierea tuturor salariaţilor (peste 200 angajaţi cu contract individual de muncă), intrarea în incapacitate de plată/faliment prin lipsa oricăror încasări.
Recurenta critică hotărârea recurată pentru faptul că instanţa de fond a apreciat că cererea de suspendare a executării ar viza în general aspecte de fond, situaţie ce ar fi echivalentă, în speţă, cu pronunţarea asupra fondului cauzei, în vreme ce împrejurările de fapt şi de drept de natură să evidenţieze existenţa cazului bine justificat şi a pagubei iminente, legătura de cauzalitate între efectele produse de adoptarea şi aplicarea deciziei a cărei suspendare se solicită şi paguba invocată, nu pot fi cercetate fără cel puţin o pipăire a fondului cererii.
Arată recurenta că o aşa-zisă antamare a fondului nu poate constitui un motiv de a paraliza ab initio demersul reclamantei de suspendare a executării actului administrativ, întrucât chiar legiuitorul a pus la dispoziţia persoanelor aflate într-o astfel de situaţie acest mijloc de apărare.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „ în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.
În cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza circumstanţelor de fapt şi de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumţiei de legalitate şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.
Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Or, în speţă, motivele invocate de recurenta-reclamantă nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, în mod corect a apreciat instanţa de fond că nu este îndeplinită condiţia „cazului bine justificat”.
„Paguba iminentă”, cea de-a doua condiţie cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reţinute în sentinţa atacată sunt fondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente.
Pentru a se considera îndeplinită această condiţie nu se poate aprecia că măsura revocării licenţe de organizare a jocurilor de noroc, prin ea însăşi, duce la producerea unei pagube iminente.
Or, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea, aşa cum am arătat, să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Recurenta-reclamantă nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.
În concluzie, în raport de cele reţinute mai sus, instanţa de fond a apreciat în mod corect că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ în cauză.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC P.F. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 5531 din 3 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1243/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1462/2012. Contencios → |
|---|
