ICCJ. Decizia nr. 1506/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1506/2012
Dosar nr. 996/39/2011
Şedinţa publică de la 21 martie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2011, reclamantul M.P.D. în contradictoriu cu Comisariatul General al Gărzii Financiare, a solicitat să se dispună suspendarea executării Deciziei nr. 1255 din 28 iulie 2011 emisă de pârât, până la pronunţarea instanţei de fond.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 392 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Suceava a fost admisă cererea formulată de reclamantul M.P.D. în contradictoriu cu pârâtul Comisariatul General al Gărzii Financiare, în sensul că a fost suspendată executarea Deciziei nr. 1255 din 28 iulie 2011 a Comisariatului General al Gărzii Financiare, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1255 din 28 iulie 2011, pârâta a dispus eliberarea reclamantului cu data de 29 iulie 2011 din funcţia publică teritorială de execuţie de comisar clasa I, grad profesional principal, la Garda Financiară Botoşani, ca urmare a reorganizării Gărzii Financiare.
La baza emiterii deciziei a stat şi Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 2253/2011 privind aprobarea noii structuri pe secţii judeţene, decizii, servicii, compartimente, precum şi a numărului total de posturi pe aceste structuri.
Procedura iniţiată de reclamant, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 este evident una sumară, în care, instanţa de contencios administrativ verifică numai aparenţa dreptului.
Din această perspectivă, prin raportare la art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, Curtea a reţinut că nepublicarea Ordinului preşedintelui A.N.A.F. nr. 2253/2011 în M. Of. al României Partea I, act administrativ cu caracter normativ, care a stat la baza emiterii deciziei criticate, este o chestiune de drept care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii tuturor actelor administrative subsecvente.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că ordinul menţionat, prin care s-a procedat la reorganizarea Gărzii Financiare, produce efecte faţă de toţi funcţionarii publici ai acestei autorităţi, aşa încât Ordinul, calificat ca fiind un act administrativ cu caracter normativ, se impune a fi publicat în M. Of. al României, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, astfel încât neîndeplinirea acestei cerinţe, conduce la inopozabilitatea lui şi evident la nulitatea actelor subsecvente.
Lipsa veniturilor lunare de care beneficia reclamantul, anterior emiterii deciziei criticate, inconvenientele serioase de ordin material ale reclamantului, afectarea intereselor minorului pe care reclamantul îl are în întreţinere sunt împrejurări de fapt, care, în aprecierea Curţii, se circumscriu noţiunii de pagubă iminentă aşa cum este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004.
3. Recursul declarat de Garda Financiară - Comisariatul General
Recurenta a criticat hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, invocând ca motiv de recurs dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Recurenta a arătat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de suspendare poate numai să pipăie fondul cauzei, evitând a se pronunţa asupra acestuia. A precizat că în mod nelegal instanţa de fond a constatat îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, în condiţiile în care nici instanţa de fond şi nici reclamantul nu au arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită.
S-a arătat că întotdeauna îndoiala serioasă asupra legalităţii unui act administrativ trebuie constatată cu uşurinţă, în urma cercetării sumare a dreptului. Recurenta a precizat că nu s-a făcut o asemenea dovadă, iar dimpotrivă ordinul preşedintelui Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu privire la organizarea instituţiilor subordonate, nu are un caracter normativ şi nu există obligativitatea publicării sale.
De asemenea, a fost criticată soluţia instanţei de fond şi cu privire la reţinerea ca îndeplinită a condiţiei pagubei iminente, în condiţiile în care nici instanţa, dar nici reclamantul nu au arătat care este paguba iminentă ce se va produce şi nici nu s-a făcut o dovadă în acest sens.
Recurenta a invocat practica judecătorească în materia dedusă judecăţii, indicând mai multe hotărâri judecătoreşti în acest sens.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.
Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate şi că acest act administrativ constituie el însuşi titlu executoriu.
A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situaţie de excepţie, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
În cauza de faţă dedusă judecăţii ne aflăm în situaţia prevăzută de art. 15 din Legea contenciosului administrativ, în conformitate cu care suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz instanţa având posibilitatea să dispună suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Dispoziţiile mai sus citate prevăd obligaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1), întrucât cele două condiţii se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine faptul că prin sentinţa nr. 49 din 7 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. 933/39/2011 a fost anulat Ordinul nr. 2253 din 23 iunie 2011 emis de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, ordin care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat în cauza dedusă judecăţii şi care formează obiect al cererii de suspendare de faţă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că soluţia dată de instanţa sesizată cu acţiunea în anulare a Ordinului nr. 2253/2011 ce a stat la baza emiterii actului administrativ ce se solicită a fi acum suspendat, precum şi a Ordinului nr. 1255/2011 este de natură a induce o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, a abuzului autorităţii, a atitudinii acesteia, iar Înalta Curte reţine că această situaţie este de natură a argumenta cazul bine justificat, iar soluţia instanţei de fond urmează a fi menţinută.
Înalta Curte apreciază incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, situaţie în care măsura suspendării actului administrativ se prelungeşte până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Înalta Curte a constatat că întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale atât în sistemul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Din acest punct de vedere, actul normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecţie a drepturilor şi intereselor particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.
Faţă de circumstanţele concrete ale cauzei ce formează obiectul dosarului de faţă, Înalta Curte reţine că indiciile de nelegalitate ale actelor contestate se circumscriu dispoziţiilor prevăzute de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, fiind de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ şi fiind verosimilă iminenţa producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine hotărârea instanţei de fond şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Garda Financiară - Comisariatul General împotriva sentinţei nr. 392 din 22 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Suceava, secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1505/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1507/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
