ICCJ. Decizia nr. 1508/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1508/2012
Dosar nr. 1402/59/2011
Şedinţa publică de la 21 martie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la data de 22 septembrie 2011, reclamantul Ş.A.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Garda Financiară - Comisariatul General Bucureşti, suspendarea executării Deciziei nr. 1356 din 29 august 2011, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia publică de execuţie de comisar clasa I, pe care o ocupa la Garda Financiară - secţia Timiş.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 586 din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara a fost respinsă cererea reclamantului Ş.A.C. împotriva pârâtei Garda Financiară –Comisariatul General.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa cazului bine justificat sau prevenirea producerii unei pagube iminente.
Astfel, actul administrativ reprezentat de decizia menţionată se bucură, ca orice act administrativ, de prezumţia de legalitate, de autenticitate şi de veridicitate ce justifică principiul executării din oficiu a acestuia, actul administrativ unilateral reprezentând el însuşi un titlu executoriu.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că legea permite suspendarea executării actelor administrative conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, iar persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
În privinţa cazului bine justificat instanţa a constatat că prin decizia a cărei suspendare se solicită s-a procedat la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului, prin eliberarea din funcţia publică de execuţie, măsură dispusă ca urmare a rezultatelor finale ale examenului de testare profesională desfăşurat în perioada 11 iulie 2011-19 iulie 2011, pentru ocuparea funcţiilor publice vacante în cadrul instituţiei pârâte, urmare a aplicării dispoziţiilor cuprinse în Ordinul A.N.A.F. nr. 2253/2011.
Cazul bine justificat nu presupune o dovadă de nelegalitate evidentă, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei, reţinându-se că în faţa instanţei învestite cu cererea de suspendare a executării actului atacat se poate primi cel mult susţinerea existenţei unui indiciu de nelegalitate a actului administrativ.
Instanţa a constatat că nu s-a relevat un asemenea indiciu în cauza dedusă judecăţii, întrucât măsura dispusă a avut la bază aplicarea prevederilor cuprinse în Ordinul A.N.A.F. nr. 2253/2011, act care reglementează o măsură distinctă de reorganizare a instituţiei pârâte, precum şi un caz de încetare a raporturilor de serviciu (nepromovarea examenului de testare profesională), diferit de cel cuprins în art. 100 din Legea nr. 188/1999, republicată.
Instanţa reţine că reclamantului îi sunt aplicabile în principal prevederile cuprinse în Ordinul A.N.A.F. nr. 2253/2011, care reglementează în esenţă noua structură organizatorică a autorităţii pârâte, precum şi Regulamentul pentru organizarea şi desfăşurarea examenului de testare profesională a funcţionarilor publici, în cauza de faţă nefiind identificată vreuna din situaţiile de încetare a raportului de serviciu astfel cum sunt ele reglementate de art. 99 - 100 din Legea nr. 188/1999 republicată.
Împrejurarea că ordinul emis de Preşedintele A.N.A.F. cu nr. 2253/2011 nu a fost publicat în M. Of., nu este de natură să atragă suspiciuni asupra legalităţii ordinului de eliberare din funcţie, întrucât, cel puţin în aparenţă, acesta este act administrativ cu caracter individual, iar nu normativ, adresându-se unui număr limitat de subiecţi de drept. Într-adevăr, actele administrative normative cuprind reglementări de principiu cu caracter obligatoriu, formulate în abstract, în vederea aplicării la un număr nedeterminat de persoane, în timp ce actele administrative individuale sunt manifestări de voinţă care creează, modifică, desfiinţează drepturi şi obligaţii în beneficiul sau sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate.
Or, în speţă, ordinul menţionat vizează exclusiv aprobarea structurii organizatorice din cadrul instituţiei pârâte şi a structurilor teritoriale subordonate. Prin urmare, acest act administrativ se adresează unui număr de persoane dinainte determinat, anume, personalul angajat în instituţiile publice enumerate în dispozitivul său. Cum ordinul reprezintă un act administrativ cu caracter individual, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 24/2000, trebuie concluzionat că cel puţin în aparenţă, acesta nu este supus regimului de publicare în M. Of. al României.
Instanţa de fond a respins critica reclamantului cu privire la nelegalitatea aparentă a deciziei, care vizează emiterea preavizului de către un organ necompetent, putându-se observa că acesta a fost emis în baza art. 3 alin. (4) din H.G. nr. 1324/2009, în forma sa anterioară modificării prin H.G. nr. 566/2011, care prevedea că numai personalul de execuţie din cadrul Comisariatului General este numit în funcţie de către Comisarul General al Gărzii Financiare, rezultând astfel că numirea şi eliberarea din funcţie a funcţionarilor publici care ocupă funcţii de execuţie în cadrul secţiilor judeţene ale Gărzii, intra în competenţa conducătorilor structurilor teritoriale judeţene, fiind astfel respectată, cel puţin în aparenţă, norma legală ce departajează competenţele de numire şi respectiv eliberare din funcţie a funcţionarilor publici, la emiterea preavizului.
Instanţa concluzionează că în speţă nu s-a făcut dovada unui caz bine justificat pentru suspendarea executării deciziei de eliberare din funcţia publică deţinută.
Referitor la condiţia prevenirii unei pagube iminente, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca prejudiciul material, viitor şi previzibil sau după caz perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţii publice instanţa reţine că în speţă nu s-a dovedit îndeplinirea acestei condiţii.
Curtea reţine însă că prevederile legale invocate nu justifică o pagubă suferită de reclamant ca urmare a executării imediate a actului atacat ce nu ar putea fi ulterior reparată, în condiţiile în care în ipoteza anulării ordinului atacat şi a reintegrării reclamantului acesta va beneficia de drepturile salariale pe toată perioada cuprinsă între data emiterii ordinului şi reintegrarea în funcţie.
3. Recursul declarat de Ş.A.C.
Recurentul a criticat hotărârea instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, susţinând că hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Se arată că instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 99 şi 100 din Legea funcţionarilor publici nu se aplică, datorită faptului că temeiul legal al ordinului de eliberare din funcţie l-ar constitui Ordinul nr. 2253/2011, însă ordinul invocat a fost emis tocmai în temeiul art. 99 şi 100 din Legea nr. 188/1999.
Recurentul a criticat hotărârea instanţei de fond, arătând că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că este imposibil ca instanţa să reţină că prevederile art. 99 şi 100 din Legea nr. 188/1999 nu sunt aplicabile în cauza de faţă.
De asemenea, se susţine că Ordinul nr. 2253/2011 este supus obligaţiei de publicare în M. Of., fără a se putea face diferenţa între acte normative sau individuale, contrar susţinerilor instanţei de fond.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 şi art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât şi în faza sesizării instanţei cu cererea de anulare a respectivului act administrativ.
Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate şi că acest act administrativ constituie el însuşi titlu executoriu.
A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situaţie de excepţie, care poate fi de drept, când legea o prevede ( ex. art. 123 alin. final din Constituţie) sau judecătorească, dar în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.
Înalta Curte a reţinut că Decizia nr. 1356 din 29 august 2011, obiect al litigiului de faţă, a fost emis de Garda Financiară - Comisariatul General Bucureşti în temeiul prevederilor - art. 3 alin. (2) şi (4) din H.G. nr. 1324/2009 privind organizarea şi funcţionarea Gărzii Financiare, modificată şi completată, Legii nr. 188/1999, prevederilor Ordinului Preşedintelui Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nr. 2253/2011 privind aprobarea noii structuri pe secţii judeţene, divizii, servicii, compartimente, precum şi a numărului total de posturi pe aceste structuri, precum şi având în vedere avizul favorabil al Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, opţiunea exercitată de reclamant şi rezultatele finale ale examenului de testare profesională.
Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”.
Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.
Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/ sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/ şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.
Ori, în situaţia de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte a constatat că nu sunt indicii de nelegalitate a actului atacat, neexistând nicio împrejurare vădită de fapt sau de drept care să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ.
De asemenea, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiţie inexistentă în cazul unei diminuări salariale, care poate fi recuperată.
Pentru toate aceste motive, constatând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinţei instanţei de fond, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Ş.A.C. împotriva sentinţei nr. 586 din 14 decembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1507/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1509/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
