ICCJ. Decizia nr. 1515/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1515/2012
Dosar nr. 2018/33/2010
Şedinţa publică de la 21 martie 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2010 pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanta SC S.C. SRL reprezentată legal prin administratorul judiciar H & B I. SPRL şi prin administrator special P.P.A., a solicitat constatarea şi dispunerea nulităţii absolute a Deciziei nr. 285 din 24 noiembrie 2010 emise de D.G.F.P. Cluj.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 212 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului statutar al reclamantei SC S.C. SRL Cluj-Napoca şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC S.C. SRL prin administrator judiciar H & B I. SPRL şi administrator special P.P.A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin Decizia de impunere nr. 1119 din data de 13 august 2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscala, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală din data de 13 august 2010, reclamantei i-au fost stabilite obligaţii suplimentare de plată în sumă de 878.763 lei, din care TVA în sumă de 585.152 lei şi majorări de întârziere în sumă de 293.611 lei.
Din conţinutul Raportului de inspecţie fiscală parţială din data de 13 august 2010, pe baza căruia s-a emis decizia de impunere nr. 1119 din 13 august 2010, privitor la obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în sarcina SC S.C. SRL cu sediul în Cluj-Napoca, instanţa de fond a reţinut că, în perioada 17 iunie 2010 şi 13 august 2010, organele de inspecţie fiscală din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a jud. Cluj au efectuat o inspecţie fiscală, ca urmare a adresei Gărzii Financiare Secţia Cluj nr. 606371 din 12 noiembrie 2009, înregistrată la D.G.F.P. Cluj sub nr. 38248 din 13 noiembrie 2009.
Din analiza documentelor puse la dispoziţie de către Garda Financiară Secţia Cluj, organul de inspecţie fiscală a constatat că societatea a dedus în mod eronat TVA în sumă de 585.152 lei, aferent facturii din 02 decembrie 2008 emisă de furnizorul SC P.S. SRL.
Organul de inspecţie fiscală a stabilit că prin exercitarea dreptului de deducere a TVA din factura de mai sus, societatea a încălcat prevederile art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată, precum şi ale art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Ca urmare, organul de inspecţie fiscală a procedat la diminuarea TVA deductibil cu această sumă şi la calculul majorărilor de întârziere aferente în sumă de 293.611 lei, până la data de 24 iunie 2010 (data deschiderii procedurii).
Realitatea faptică constatată de instanţa de fond din conţinutul concret al facturii este că acea factură nu cuprinde menţiunile referitoare la denumirea şi cantitatea bunurilor livrate, ci doar menţiunea generică de „materiale de construcţii”, iar la rubricile U.M. (2) şi „Cantitatea” (3) este trecută cifra 1.
Instanţa a reţinut şi faptul că suma trecută în factură este de 3.664.898 lei, sumă compusă din 3.079.746 lei, contravaloarea materialelor şi 585.152 lei TVA.
Reclamantul urmăreşte să dovedească faptul că omisiunile în redactarea facturii sunt doar aspecte formale, greşit reţinute de organul fiscal şi că în realitate operaţiunea de vânzare-cumpărare consemnată în factură a avut loc.
În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 155 lit. k) C. fisc., referitoare la obligativitatea menţionării în factură a denumirii produselor vândute/cumpărate şi a cantităţii ce a făcut obiectul vânzării.
Curtea reţine că reclamanta îşi desfăşoară activitatea specifică ca un profesionist, situaţie în care i se poate cere diligenţă în activitatea sa comercială.
În temeiul prezumţiei de cunoaştere a legii, reclamantei i se poate imputa faptul că după ce a observat modul defectuos de redactare a facturii nu a luat măsurile necesare ce se impuneau pentru a suplini lipsurile constatate.
Astfel, deşi factura menţionează existenţa unui contract din data de 2 decembrie 2008, reclamanta nu a depus un exemplar al acestui înscris.
Afirmă reclamanta că acel contract nu i-a mai fost transmis de către vânzătoare.
În această situaţie, instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că activitatea reclamantei nu a fost cea a unui comerciant diligent, întrucât aceasta nu a încercat să remedieze, prin intermediul unei note scrise de recepţie lipsurile evidente ale facturii, alegând să se expună riscului privind calitatea de document justificativ al înscrisului.
Referitor la eventuala cuprindere a materialelor de construcţii din factură, emisă de reclamantă, instanţa a constatat că acestea sunt bunuri generice şi nu au fost individualizate prin denumire şi cantitate de reclamantă, iar factura nr. xx/2008 este tot atât de sumară în detalii ca şi factura nr. x/2008, astfel încât nu poate dovedi nimic în privinţa naturii şi cantităţii de mărfuri cuprinse în factura nr. x/2008.
Materialele de construcţie nu au fost individualizate în niciuna dintre cele două facturi, neexistând nici un element care să ateste că reclamanta a cumpărat şi, mai apoi, a vândut lemn pentru construcţii, fier beton, materiale pentru prepararea betonului sau pietriş pentru drumuri, aşa cum se observă în pozele depuse.
Referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant, Curtea constată că s-au respectat dispoziţiile art. 42 C. proc. civ., reclamanta aflată în procedură de insolvenţă având un reprezentant legal, lichidatorul judiciar H&B I. SPRL Cluj-Napoca, care a confirmat demersul judiciar început în numele societăţii de administratorul statutar.
3. Recursul declarat de SC S.C. SRL prin administrator special P.P.A., reprezentată legal prin administrator judiciar H & B I. SPRL
Prin motivele de recurs formulate recurenta a criticat soluţia instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
A precizat pe larg situaţia de fapt a dosarului, arătând că atât în cererea introductivă, cât şi în notele scrise depuse la dosar a indicat aspecte deosebit de importante privitoare la achiziţia de materiale de construcţii, cât şi la vânzarea din aceste materiale.
Recurenta a arătat că organele de inspecţie fiscală aveau obligaţia de a constata fictivitatea sau realitatea operaţiunii înscrise în factura nr. x/2008 şi puteau stabili cu exactitate dacă acele materiale au existat sau nu faptic, fiind singurele organe în măsură să le inventarieze faptic, odată cu controlul efectuat la SC S.C. SRL.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
Din analiza înscrisurilor depuse la dosar, Înalta Curte reţine că în perioada 17 iunie 2010-13 august 2010 organele de inspecţie fiscală au efectuat un control la sediul reclamantei, ca urmare a adresei emisă de Garda Financiară şi transmisă Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Cluj şi s-a constatat că societatea a dedus în mod eronat TVA în sumă de 585.152 lei aferent facturii nr. x din 2 decembrie 2008 emisă de furnizorul SC P.S. SRL. Urmare a acestui fapt, organul de inspecţie fiscală a procedat la diminuarea TVA deductibil cu suma indicată mai sus şi la calculul majorărilor de întârziere aferente, în sumă de 293.611 lei, calculate până la data de 24 iunie 2010, data deschiderii procedurii de insolvenţă.
Având în vedere cele constatate, Garda Financiară secţia Cluj a dispus sesizarea organelor de cercetare penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
Împotriva procesului-verbal din 13 august 2010, a raportului de inspecţie fiscală parţială privind TVA din 13 august 2010 şi a deciziei de impunere nr. 1119 din 13 august 2010 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală societatea recurentă a formulat contestaţie care a fost soluţionată prin decizia nr. 285 din 24 noiembrie 2010 de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, obiect al litigiului de faţă.
Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală şi temeinică, iar criticile recurentei nu conţin motive de casare sau modificare a sentinţei instanţei de fond.
Înalta Curte a reţinut că exercitarea dreptului de deducere a TVA se realizează cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 146 alin. (1) lit. a) coroborate cu dispoziţiile art. 155 alin. (5) lit. k) din Legea nr. 571/2003 republicată, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să deţină o factură care să cuprindă informaţiile privind denumirea şi cantitatea bunurilor livrate ….
În privinţa majorărilor de întârziere sunt aplicabile dispoziţiile art. 119 alin. (1) şi art. 120 alin. (1) şi alin. (7) din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data controlului fiscal.
Înalta Curte a reţinut că în evidenţa contabilă a societăţii recurente a fost înregistrată factura nr. x din 2 decembrie 2008 emisă de furnizorul SC P.S. SRL, în valoare de 3.664.898 lei, din care TVA în sumă de 585.152 lei, operaţiunea consemnată fiind achiziţionarea de către reclamantă a mărfii „materiale de construcţii conform contract 02 decembrie 2008”.
Din materialul probator existent la dosar a rezultat că pentru marfa care a făcut obiectul facturii indicate, societatea nu a prezentat o notă de recepţie din care să rezulte ce fel de materiale au fost achiziţionate, în ce cantităţi şi la ce preţuri.
De asemenea, din înscrisurile dosarului a rezultat că factura nu a fost achitată, iar contractul menţionat în factură nu a fost prezentat.
În ceea ce priveşte furnizorul SC P.S. SRL, din verificările organelor fiscale a rezultat că administratorul societăţii a preluat societatea în decembrie 2007, fără a intra în posesia documentelor financiar contabile ale societăţii şi fără a semna vreun act al acesteia, în afara actelor de la camera de comerţ şi notar.
Înalta Curte reţine că în mod corect organele fiscale au stabilit, în temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, că în situaţia în care societatea nu poate proba realitatea operaţiunii consemnate în factura în discuţie, aceasta nu poate dobândi calitatea de document justificativ de înregistrare în contabilitate, motiv pentru care în mod corect a fost diminuată TVA deductibilă cu suma de 585.152 lei.
Pentru toate aceste considerente, văzând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de SC S.C. SRL prin administrator special P.P.A., reprezentată legal prin administrator judiciar H & B I. SPRL împotriva sentinţei nr. 212 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Cluj – secţia contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1509/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1520/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
