ICCJ. Decizia nr. 1518/2012. Contencios. Anulare decizie Uniunea Naţionala a Barourilor din România. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1518/2012
Dosar nr. 346/42/2011
Şedinţa publică de la 21 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin Sentinţa civilă nr. 175 din 1 iunie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul Ş.V. în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Buzău.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Decizia nr. 114 din 25 noiembrie 2010, Consiliul Baroului Buzău, a respins cererea reclamantului privind primirea în profesia de avocat cu scutire de examen, cu motivarea că nu sunt îndeplinite prevederile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, având în vedere că în conformitate cu copia carnetului de muncă reclamantul nu a exercitat timp de 10 ani funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult, pentru a putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, reclamantul fiind licenţiat în ştiinţe juridice potrivit diplomei de licenţă din 5 iunie 1995 şi în perioada 5 aprilie 1993 - 17 iulie 1996, a îndeplinit funcţia de secretar la Consiliul Local Nehoiu, iar în perioada 1 februarie 1997 şi în prezent funcţia de secretar la Primăria Nehoiu, funcţie ce nu se încadrează între funcţiile limitativ prevăzute de aceste dispoziţii.
Împotriva deciziei Consiliului Baroului Buzău, reclamantul a formulat contestaţie şi prin Decizia din 20 februarie 2011, a Uniunii Naţionale a Barourilor din România - Consiliul Uniunii, i-a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia, cu aceeaşi motivare ca şi în decizia Consiliului Baroului Buzău, că reclamantul nu a dovedit că a îndeplinit funcţia de jurisconsult la cele două instituţii, Consiliul Local Nehoiu şi Primăria Nehoiu, pentru a se încadra în dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, ca să fie primit în profesia de avocat cu scutire de examen.
Reţine, instanţa de fond că reclamantul, potrivit carnetului de muncă depus în copie xerox la dosar, a îndeplinit funcţia de secretar a Consiliului Local Nehoiu, în perioada 5 aprilie 1993 - 17 iulie 1996 şi ulterior de secretar la Primăria Nehoiu în perioada 1 februarie 1997 şi până în prezent, reclamantul fiind licenţiat în ştiinţe juridice ca urmare a susţinerii examenului din sesiunea decembrie 1994, în conformitate cu copia de pe diploma de licenţă din 5 iunie 1995.
Se constată aşadar, că funcţia îndeplinită de reclamant a fost cea de secretar, la Consiliul Local Nehoiu şi apoi la Primăria Nehoiu, funcţie care nu se încadrează şi nu poate fi asimilată cu niciuna din funcţiile prevăzute la art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult şi nu a îndeplinit niciuna din aceste funcţii, timp de cel puţin 10 ani, pentru ca să poată fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.
A apreciat instanţa de fond că susţinerea reclamantului că a făcut dovada că a îndeplinit funcţia de jurisconsult sau consilier juridic, întrucât dispoziţiile art. 116 alin. (1) pct. 11 din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că perioada în care o persoană cu studii superioare juridice ocupă funcţia de secretar constituie vechime în specialitate, ca jurist, nu este întemeiată, deoarece atribuţiile funcţiei de secretar sunt diferite de atribuţiile funcţiei de consilier juridic sau jurisconsult şi perioada în care reclamantul a ocupat funcţia de secretar, nu echivalează cu exercitarea uneia din profesiile prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, în temeiul cărora există posibilitatea accedării în profesia de avocat cu scutire de examen, reclamantul nefăcând dovada că a exercitat funcţia de jurisconsult sau consilier juridic şi nici de judecător, procuror, notar public, timp de cel puţin 10 ani, pentru a beneficia de aceste prevederi şi a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.
2. Cererea de recurs
Împotriva Sentinţei civile nr. 175 din 1 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta reclamantul Ş.V., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa a interpretat în mod greşit probele administrate în cauză şi a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
Printr-o primă critică formulată susţine recurentul că hotărârea instanţei este nemotivată, în condiţiile în care judecătorul fondului, fără o analiză a probelor administrate în cauză, s-a rezumat la preluarea motivării cuprinse în Decizia din 20 februarie 2011 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi a Deciziei nr. 114 din 25 noiembrie 2010 a Consiliului Baroului Buzău.
Mai susţine recurentul printr-o altă critică formulată, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a legii deoarece nu este luată în considerare perioada în care a exercitat neîntrerupt funcţia secretar al unei autorităţi administrativ teritoriale, deşi potrivit art. 116 alin. (1) şi art. 1161 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, secretarul este funcţionar public de conducere, cu studii superioare juridice, iar perioada în care ocupă această funcţie constituie vechime în specialitate, adică în funcţia de jurist conform diplomei de studii.
Mai arată recurentul că prin adeverinţa din 6 aprilie 2011 eliberată de unitatea angajatoare potrivit atribuţiilor de serviciu a demonstrat că odată cu exercitarea funcţiei de secretar şi a atribuţiilor specifice acestei funcţii a exercitat şi profesia de juristconsult.
3. Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
În primul rând Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu îşi găseşte incidenţa în cauză, în condiţiile în care hotărârea instanţei de fond corespunde exigenţelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanţa motivând în fapt şi în drept hotărârea pronunţată, fără a se putea reţine lipsa motivării, cum în mod greşit se susţine prin cererea de recurs.
Împrejurarea că în instanţa de fond şi-a însuşit parte din argumentele juridice expuse în cuprinsul actelor administrative contestate, nu echivalează necercetarea unor probe administrate în cauză sau cu lipsa motivării în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în analiza exigenţelor cărora, se are în vedere ansamblu considerentelor care au format convingerea instanţei asupra soluţiei pronunţate şi nu în mod izolat segmente din raţionamentul care a stat la baza hotărârii recurate.
De asemenea, faptul că în considerentele hotărârii recurate nu se face referire la adeverinţei din 6 aprilie 2011 emisă de Primarul Oraşului Nehoiu, nu însemnă că acest înscris nu a fost analizat, instanţa de fond nefiind ţinută să facă referire în considerentele hotărârii pronunţate la fiecărui mijloc de probă administrat în cauză.
Totodată, vor fi înlăturate şi criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, neputând fi reţinut, în cauză, nici motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, cu modificările şi completările ulterioare „la cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.”
Este de necontestat faptul că prin dispoziţia legală mai sus redată sunt menţionate limitativ funcţiile care ar fi trebuit să fie exercitate cel puţin 10 ani pentru a îndeplini condiţia de vechime necesară pentru a beneficia de intrarea în profesia de avocat cu scutire de examen, nefiind permisă, aşadar, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, o echivalare sau asimilare a unor funcţii, în sensul solicitat de recurentul-reclamant.
Noţiunea de vechime în munca juridică, în sensul art. 1 din Decretul nr. 546/1972 privind recunoaşterea vechimii în muncă juridică a absolvenţilor cu diplomă ai facultăţilor de drept, care ocupă unele funcţii în sistemul organelor puterii şi administraţiei de stat, precum şi în organizaţiile obşteşti, nu este similară noţiunii de vechime în funcţia de consilier juridic sau jurisconsult la care face referire art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, aşa cum în mod greşit susţine recurentul-reclamant.
Totodată, calitatea şi vechimea în funcţia de consilier juridic sau jurisconsult se probează în condiţiile C. muncii şi numai cu Carnetul de muncă, prin urmare în mod corect instanţa de fond a stabilit vechimea în funcţia de consilier juridic a recurentului-reclamant în baza carnetului de muncă al acestuia şi nu în baza adeverinţei din 6 aprilie 2011, la care se face referire în cererea de recurs.
Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, atunci când a conchis că recurentul-reclamant nu îndeplineşte condiţia de vechime în funcţiile juridice expres şi limitativ prevăzute în dispoziţia legală mai sus indicată şi că nu este permisă asimilarea unor funcţii de conducere în administraţia publică exercitate de recurentul-reclamant, aşa încât va înlătura criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
Aşadar, judecătorul fondului, a pronunţat hotărârea recurată în urma analizei probelor administrate în cauză, în raport cu dispoziţiile legale incidente în cauză, şi nu doar în baza considerentelor Deciziei nr. 52/2011 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, respectiv Deciziei nr. 114/2010 a Consiliului Baroului Buzău, cum în mod greşit susţine recurentul-reclamant.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluţia de respingere a cererii reclamantului, pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală,motiv pentru care recursul va fi respins, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Totodată, având în vedere cererea intimatei-pârâte Uniunea Naţională a Barourilor din România, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata către aceasta a sumei de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, stabilite în baza înscrisurilor depuse, în acest sens, la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Ş.V. împotriva Sentinţei nr. 175 din 1 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul la plata sumei de 800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata Uniunea Naţională a Barourilor din România.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1513/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1519/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
