ICCJ. Decizia nr. 188/2012. Contencios. Litigiu privind domeniul public. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 188/2012
Dosar nr. 7853/1/2011
Şedinţa publică de la 17 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1748 din 24 martie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile declarate de Guvernul României, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Municipiul Oradea prin Primar împotriva sentinţei nr. 2060 din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti - secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a modificat sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, a admis cererea de intervenţie accesorie a Municipiului Oradea – prin Primar şi a obligat reclamanta la plata sumei de 25 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea Municipiului Oradea.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut că prin sentinţa civilă recurată, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanta Mănăstirea „S.C.” Oradea şi a dispus anularea H.G. nr. 1561/2008.
A respins totodată cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Municipiul Oradea prin Primar.
S-a reţinut în sentinţă că hotărârea autorităţii pârâte de trecere a imobilului din domeniul public al statului în domeniul public al Municipiului Oradea şi de încetare a drepturilor de folosinţă gratuită a reclamantei contravine principiului securităţii juridice, fiind emis cu exces de putere.
De asemenea, realizarea de către reclamantă a unor investiţii pe terenul atribuit în folosinţă şi existenţa unor neconcordanţe în privinţa înregistrării incluse în inventarul Ministerului Culturii şi cultelor, nu constituie elemente de nelegalitate ale hotărârii contestate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că reclamanta nu a făcut în nici un mod dovada că este titulara vreunui drept subiectiv, obţinerea dreptului de folosinţă asupra imobilului, nepresupunând un transfer al dreptului de administrare sau de proprietate.
Din actele depuse rezultă că terenul în cauză a fost proprietatea Municipiului Oradea din 1881, ulterior a fost expropriat.
Prin două Hotărâri ale Guvernului în 2005 şi 2007, construcţiile şi terenul au trecut din domeniul Ministerului Apărării în cel al Ministerului Culturii pentru Mănăstirea „S.C.”.
H.G. în litigiu a fost adoptată conform Legii nr. 213/2008, în speţă nefiind vorba despre o încălcare a principiului securităţii juridice prin emiterea actului cu exces de putere.
H.G. a fost adoptată în temeiul legii privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, alin. (2) al Legii nr. 213/2008 precizând în ce mod se face trecerea unui bun din domeniul public al Statului în domeniul public al unei autorităţi administrativ-teritoriale.
Ministerul Culturii a considerat că este oportun să dispună asupra trecerii imobilului în domeniul public al Municipiului Oradea şi în administrarea Consiliului Local al Municipiului, nefiind vorba despre o deposedare a reclamantei, ci are o măsură administrativă stabilită de legiuitor, dreptul de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică având un caracter temporar.
Conform prevederilor legale Ministerul Culturii şi Cultelor în calitate de titular al dreptului de administrare a imobilului, are fără dubiu dreptul de a stabili condiţiile de utilizare a imobilului.
Împotriva deciziei nr. 1748 din 24 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal Mănăstirea „S.C.” Oradea a formulat cerere de revizuire.
În motivarea cererii, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Mănăstirea „S.C.” Oradea a arătat că la data pronunţării deciziei atacate, 24 martie 2011, din motive mai presus de voinţa sa, a fost în imposibilitate de a prezenta instanţei documentele care atestă situaţia de fapt şi de drept reală a imobilului care a format obiectul H.G. nr. 1561/2008, respectiv documentele care atestă aprobarea de către Comisia Uniunii Europene a Proiectului P.. Actualmente, a precizat revizuenta, se află în posesia acelui document, care, în opinia sa, se încadrează în categoria actelor la care se referă prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Conform revizuentei, pentru a valorifica terenul în discuţie, aceasta a încheiat cu P.P. SRL un contract de comodat, înregistrat sub nr. 42 din 27 februarie 2011, prin care a dat în folosinţa comodatarului terenul cu scopul de a fi folosit în cadrul programului P., program de importanţă strategică al Uniunii Europene. Mănăstirea „S.C.” urma să folosească terenul conform destinaţiei sale esenţiale – producţie agricolă şi zootehnică, pe de o parte, dar pe de altă parte, a acceptat construirea unei centrale de biogaz pentru care combustibilul să fie asigurat din rezidurile rezultate din activităţile agricole şi zootehnice, precum şi dezvoltarea unei reţele de transport de energie, în vederea interconectări reţelelor P. de transport de energie verde către ţările Uniunii Europene.
Prin semnarea contractului, Mănăstirea „S.C.” a devenit membră a Asociaţiei P.E.M. şi a P.E.O.C.N., iar după semnarea respectivului contract proiectul a fost înaintat spre aprobare Comisiei Europene şi a început să producă efecte juridice. Aceste efecte juridice nu au putut fi evidenţiate în faţa instanţei, din lipsa documentelor de aprobare. La data de 14 septembrie 2011, P.P. a fost înştiinţată că proiectul a fost aprobat în data de 13 iulie 2011 şi că începe să fie pus în aplicare cu 1 septembrie 2011; această comunicare constituie actul nou ce a fost adus la cunoştinţa revizuentei, ulterior datei de 14 septembrie 2011.
Documentul care atestă parcursul proiectului, faptul aprobării lui şi începerea aplicării începând cu 1 septembrie 2011 constituie un act nou în înţelesul legii, care nu a fost în posesia Mănăstirii S.C. la momentul judecării cauzei şi pe care aceasta nu a avut posibilitatea de a-l cunoaşte ca urmare a traseului parcurs de proiect în cadrul Comisiei Europene.
Deşi actul poartă o dată ulterioară pronunţării hotărârii atacate, el confirmă situaţii de fapt şi de drept preexistente şi determinante în soluţionarea cauzei.
În acest ultim sens, al caracterului determinant al actului, se impune precizarea că instanţa de control judiciar a admis recursul în considerarea faptului că priorităţile comunităţii locale primează şi că ele sunt bine conturate, or, dacă ar fi existat posibilitatea prezentării proiectului P. aprobat de Comisia Europeană, acesta ar fi convins instanţa că şi interesele economice ale Mănăstirii S.C. există, sunt bine conturate şi puse efectiv în valoare prin existenţa proiectului.
Cererea de revizuire este inadmisibilă, deoarece în cauză nu sunt satisfăcute exigenţele legale ale art. 322 pct. 5 C. proc. civ., text pe care se întemeiază cererea formulată de Mănăstirea „S.C.” Oradea.
Textul legal invocat de către revizuentă prevede următoarele: „Dacă după darea hotărârii, s-au găsit înscrisuri noi doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a revizuit hotărârea unei instanţe penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat.”
Acest motiv de revizuire conţine două ipoteze, prima fiind invocată de revizuentă, referitoare la „înscrisurile doveditoare”.
Având ca reper prevederile art. 321 pct. 5 C. proc. civ., pentru a vorbi de înscrisuri doveditoare în sensul acestui text de lege, apte să conducă la revizuirea unei hotărâri judecătoreşti, acestea trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: a) actele descoperite să fi existat în momentul pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită; b) actele să nu fi fost folosite în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată; c) actele să fi fost reţinute de către partea adversă sau partea interesată să fi fost împiedicată a le afişa instanţei dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; d) actele descoperite să fie determinante în cauză.
După cum se poate observa, înscrisul invocat de revizuentă în prezenta cauză, nu satisface cerinţele descrise la punctele a) şi d) din enumerarea de mai sus. Astfel, înscrisul la care se referă Mănăstirea „S.C.” Oradea nu exista la data pronunţării instanţei de recurs, 24 martie 2011, ci a fost constituit ulterior, abia la data de 13 iulie 2011 (dosar), motiv pentru care nu poate constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. Apoi, înscrisul amintit nu are caracter determinant, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., adică nu este de natură a schimba soluţia procesului. Această concluzie se degajează neechivoc din hotărârea judecătorească a cărei revizuire se solicită în prezenta cauză, în condiţiile în care instanţa a statuat că Mănăstirea „S.C.” avea doar un drept temporar asupra imobilului, de folosinţă gratuită, constituit pe o perioadă determinată şi care putea fi revocat de autoritatea care l-a constituit, iar titularul dreptului de administrare are deplină libertate de a stabili condiţiile de utilizare a imobilului în discuţie. Aşadar, chiar în ipoteza existenţei avizului din partea Comisiei Europene, pentru instanţa de recurs soluţia ar fi aceeaşi cu cea pronunţată prin decizia civilă nr. 1748/2011 în dosarul nr. 5765/1/2010.
Faţă de cele ce preced, rezultă că cererea de revizuire este inadmisibilă, astfel că va fi respinsă ca atare, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de Mănăstirea „S.C.” Oradea împotriva deciziei nr. 1748 din 24 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1846/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1904/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
