ICCJ. Decizia nr. 2015/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
l. Obiectul acțiunii
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, reclamantul T.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 22189 din 03 august 2007, emisă de pârâtă, cu consecința obligării pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, arătând că familia sa s-a refugiat din motive etnice, imediat după cedarea Ardealului de Nord, ca urmare a Dictatului de la Viena, din localitatea Feleacu, sat Gheorghieni, în teritoriul ocupat.
Prin întâmpinare, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Hotărârea Curții de apel
Prin sentința nr. 292 din 18 mai 2011, Curtea de Apel Cluj a respins excepția tardivității și a admis acțiunea formulată de reclamantul T.N. în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj și a dispus anularea parțială a hotărârii nr. 22189 din 3 august 2007 a Casei Județene de Pensii Cluj, astfel cum a fost revizuită la data de 1 iunie 2010, obligând pârâta să-i recunoască reclamantului T.N. calitatea de refugiat în perioada 15 octombrie 1941-6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare și pentru intervalul 1 noiembrie 2006-31 mai 2010.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că prin cererea înregistrată sub nr. 64.516 din 27 octombrie 2006, reclamantul T.N. a solicitat pârâtei Casa Județeană de Pensii Cluj recunoașterea statutului de refugiat, cu consecința acordării tuturor drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, depunând în probațiune acte de stare civilă, precum și declarațiile martorilor G.I. și D.A., autentificate la notarul public.
Curtea de apel a mai reținut că prin Hotărârea nr. 22.189 din 03 august 2007, pârâta a respins cererea reclamantului, apreciind că nu se încadrează în situațiile prevăzute la art. 1 din Legea nr. 189/2000, întrucât localitatea de plecare era liberă, astfel că lipsea motivul persecuției etnice.
Judecătorul fondului a constatat că este nefondată excepția tardivității acțiunii, invocată de pârâtă, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada comunicării către reclamant a acestei hotărâri.
S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că în urma cererii formulate de reclamant la data de 11 mai 2010, pârâta a emis Hotărârea de revizuire nr. 22.189 din 3 august 2007, prin care s-a recunoscut reclamantului calitatea de beneficiat al Legi nr. 189/2000, drepturile fiind însă acordate începând cu data de 1 iunie 2010, pe motivul adoptării H.G. nr. 287/2008, motiv pentru reclamantul a sesizat instanța, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligată pârâta la acordarea drepturilor prevăzute de lege și pentru perioada 1 noiembrie 2006-31 mai 2010.
Prin urmare, instanța de fond a constatat că sunt nefondate susținerile pârâtei în sensul că reclamantului nu-i pot fi acordate drepturile decât în baza cererii de "revizuire" și a H.G. nr. 287/2008, întrucât situația reclamantului nu se pliază exact pe prevederile acestui act normativ, deoarece acestuia nu i-a fost comunicată hotărârea de respingere adoptată la 3 august 2007, pentru a-i da posibilitatea de a o contesta, la acel moment, în instanță.
Conchizând, Curtea de apel a apreciat că nu mai era necesară apelarea la prev. H.G. nr. 287/2008, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea drepturilor și pentru intervalul ce face obiectul cererii.
3. Recursul pârâtei
Casa Județeană de Pensii Cluj a atacat cu recurs sentința menționată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamantei, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 3041C. proc. civ.
în motivarea căii de atac, recurenta - pârâtă a criticat sentința prime instanțe, precizând că în mod greșit Curtea de apel a trecut peste excepția prescripției și a acordat reclamantului drepturi pentru un interval anterior perioadei 09 aprilie 2007.
Pe fondul cauzei, recurenta a susținut că în cauză, inițial Legea nr. 189/2000 nu-i recunoștea reclamantului statutul de refugiat, dar ulterior prin H.G. nr. 287/2008 au fost eliminate diferențele apărute între localități, însă reclamantul nu a formulat cerere în acest sens decât în data de 11 mai 2010.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta-pârâtă și a prevederilor art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
l. Argumente de fapt și de drept relevante
Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ, la data de 09 aprilie 2010, cu o acțiune având ca obiect acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2009, solicitând acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și pentru perioada 01 noiembrie 2006- 31 mai 2010, întrucât prin Hotărârea de revizuire nr. 22.189 din 3 august 2007, pârâta a recunoscut reclamantului calitatea de beneficiat al Legi nr. 189/2000, drepturile fiind însă acordate începând cu data de 1 iunie 2010, deși reclamantul a depus cerere în acest sens, din data de 27 octombrie 2006.
Având în vedere excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de recurenta Casa Județeană de Pensii Cluj, pentru perioada anterioară datei de 09 aprilie 2010, care este o excepție de fond, peremptorie, instanța de recurs apreciază că potrivit art. 137 C. proc. civ. este necesar a fi analizată cu prioritate această excepție.
înalta Curte de Casație și Justiție analizând această excepție apreciază că este întemeiată pentru următoarele considerente.
Prescripția extinctivă este un mijloc de stingere a dreptului material la acțiune având ca obiect patrimonial prin neexercitarea acelui drept în termenul stabilit de lege.
Această instituție juridică asigură stabilitatea și certitudinea raporturilor juridice prin stingerea drepturilor la acțiune care nu au fost exercitate în cadrul unor termene considerate de legiuitor ca îndestulătoare.
într-adevăr, potrivit art. l din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani.
în raport cu aceste prevederi legale, cu data introducerii acțiunii și prin prisma acestor scurte considerațiuni de ordin doctrinar, este indiscutabil faptul că acțiunea reclamantului privind acordarea drepturilor și pentru perioada anterioară datei de 09 aprilie 2007, este prescrisă, critica recurentei în acest sens fiind fondată.
Cu privire la fondul cauzei, înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că H.G. nr. 287/2008 nu este aplicabilă în situația reclamantului, având în vedere că acestuia nu i-a fost comunicată hotărârea inițială de respingere, adoptată la 03 august 2007, pentru a i se da posibilitatea s-o conteste în instanță.
l. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul și a modificat, în parte, sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta să-i acorde reclamantului drepturile bănești prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru intervalul 09 aprilie 2007-31 mai 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1931/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2021/2012. Contencios → |
|---|
