ICCJ. Decizia nr. 2041/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2041/2012
Dosar nr. 10023/2/2011
Şedinţa publică de la 26 aprilie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta SC T. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., să se dispună suspendarea executării actului fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 5 din 17 martie 2011 emisă de pârâta A.F.M. şi înregistrată la această instituţie cu nr. 27338 din 17 martie 2011, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea deciziei de impunere.
Prin sentinţa civilă nr. 7279 din 2 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC T. SA, în contradictoriu cu pârâta A.F.M., ca lipsită de interes.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut faptul că acţiunea nu are un folos practic, deoarece suspendarea executării actului fiscal a cărui suspendare se solicită în prezent a avut loc în Dosarul nr. 3959/2/2011, prin sentinţa nr. 3862 din 31 mai 2011, iar prin Decizia nr. 5372 din 15 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul, iar temeiurile celor două acţiuni nu apar a fi diferite şi chiar dacă ar fi diferite, atâta timp cât scopul procesual a fost atins (suspendarea executării), o acţiune care urmăreşte acelaşi folos practic (scop procesual) nu mai prezintă interes actual.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC T. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., se arată că instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei ca fiind lipsită de interes fără a mai analiza susţinerile formulate prin cererea de suspendare a executării deciziei de impunere, că excepţia procesuală a lipsei de interes nu a fost pusă niciodată în discuţia părţilor, că aceasta nu a fost invocată nici de pârâtă în apărare şi nici din oficiu de către instanţa de fond.
Recurenta arată că în acest mod a fost încălcat în mod flagrant atât dreptul său la apărare, cât şi principiul contradictorialităţii, unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil.
Se arată de către recurentă că sentinţa recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că aceasta abundă în consideraţii teoretice care nu au vreo legătură concretă cu prezenta cauză şi nu au nicio legătură cu pretinsa lipsă de interes a reclamantei în formularea acţiunii.
Se subliniază astfel modul sumar şi superficial cu care instanţa de fond a tratat cauza de faţă şi, în special, problema lipsei de interes, pe care şi-a întemeiat soluţia.
Se mai arată în motivele de recurs faptul că formularea unei cereri de executare întemeiată pe prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004, după ce aceeaşi parte a obţinut suspendarea în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu poate constitui situaţia premisă avută în vedere de prevederile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, restricţia impusă de către acest text de lege fiind aplicabilă doar în cazul unor cereri de suspendare succesive având acelaşi obiect. Or, în situaţia de faţă (fiind în discuţie unul şi acelaşi act administrativ), existenţa unui temei de drept diferit, apt să ducă la alte efecte, respectiv o persistenţă în timp diferită a măsurii suspendării, face ca cererea să aibă obiect diferit.
Subliniază recurenta că cererea de suspendare care face obiectul prezentei cauze a fost formulată în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, care are drept finalitate suspendarea executării Deciziei de impunere până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anulare a acestui act administrativ, iar suspendarea executării Deciziei de impunere care a avut loc în Dosarul nr. 3959/2/2011 a fost dispusă în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv până la pronunţarea pe fondul acţiunii în anulare a Deciziei de impunere.
Recurenta arată că instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, astfel că în temeiul art. 312 alin. (3) se impune soluţia casării sentinţei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Este de necontestat faptul că, prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, reclamanta SC T. SA a solicitat să se dispună suspendarea actului fiscal reprezentat de Decizia de impunere nr. 5 din 17 martie 2011 emisă de pârâta A.F.M., până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în anularea acestei decizii, cererea de suspendare fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., coroborat cu art. 15 alin. (1) şi art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 3862 din 31 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 3959/2/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC T. SA în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 5 din 17 martie 2011 emisă de pârâta A.F.M., până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare a actului administrativ fiscal atacat, iar prin Decizia nr. 5372 din 15 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtă împotriva acestei sentinţe.
Cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 24 noiembrie 2011 şi a fost respinsă ca lipsită de interes prin sentinţa nr. 7279 din 2 decembrie 2011, instanţa reţinând că atâta timp cât scopul procesual a fost atins, respectiv s-a dispus suspendarea executării, nu mai prezintă interes actual această cerere de suspendare.
În prezentul dosar, la data de 26 aprilie 2012, în faţa instanţei de recurs, apărătorul recurentei-reclamante a depus la dosar sentinţa civilă nr. 245 din 17 ianuarie 2012, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi a dispus anularea Deciziei de impunere nr. 5 din 17 martie 2011, învederând faptul că a devenit lipsită de interes solicitarea de suspendare a executării acestei decizii.
Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din punctul de vedere al îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform dispoziţiei legale amintite mai sus, în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).
Ca atare, putem aprecia că, prin textul legal aflat în discuţie, s-a dat eficienţă instituţiei suspendării actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a introdus o nouă ipoteză normativă.
Această regulă se impunea, întrucât persoana vătămată prin punerea în executare a actului administrativ considerat nelegal nu mai avea nicio posibilitate legală de a menţine măsura suspendării şi după momentul pronunţării soluţiei instanţei de fond, când înceta suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege.
Din actele dosarului rezultă faptul că prin sentinţa civilă nr. 245 din 17 ianuarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei şi a anulat Decizia de impunere nr. 5/17 martie 2011 emisă de pârâtă.
Aşadar, prin aplicarea art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată, măsura suspendării Deciziei nr. 5 din 17 martie 2011, dispusă de prima instanţă, se prelungeşte ope legis până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ.
În aceste împrejurări devin aplicabile prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, în ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1).
În plus, se impun a fi amintite şi prevederile art. 14 alin. (4) şi (7) din Legea contenciosului administrativ.
Astfel, conform art. 14 alin. (4) din Lege, hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar recursul nu este suspensiv de executare.
Prin urmare, este aplicabil principiul executării hotărârii judecătoreşti în acest domeniu încă de la momentul pronunţării sale.
Pe de altă parte, art. 14 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ întăreşte ideea menţionată anterior, întrucât dispune că suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării.
În această ordine de idei, prezintă relevanţă faptul că în materia contenciosului administrativ se aplică unele reguli procedurale specifice, printre care şi cea privind executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cererile de suspendare.
De altfel, dreptul la executarea actelor jurisdicţionale a devenit în dreptul european cea de-a treia garanţie a procesului echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.
Astfel fiind, în raport de cele expuse anterior, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu mai are interes în soluţionarea cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat.
Or, activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes legitim încălcat.
Literatura de specialitate şi practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiţie generală de exercitare a dreptului la acţiune, ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să subziste nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi pe tot parcursul soluţionării unei cauze.
Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmăreşte cel ce investeşte o instanţă de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut şi actual.
Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obţine prin promovarea acţiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamanţilor.
De asemenea, nu trebuie uitate dispoziţiile speciale ale Legii contenciosului administrativ care definesc noţiunile de drept vătămat (art. 2 alin. (1) lit. o) şi interes legitim privat (art. 2 alin. (1) lit. p).
Astfel, dreptul vătămat reprezintă, în accepţiunea legii, orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.
Interesul legitim privat reprezintă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, configurat.
Condiţia interesului se verifică nu numai la introducerea cererii, ci ea trebuie îndeplinită pe toată durata procesului civil, inclusiv în legătură cu exercitarea căilor de atac.
Sancţiunea lipsei interesului, aşa cum a fost ea consacrată de jurisprudenţă, este în cauza de faţă aceea a respingerii cererii de recurs.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, fără a mai analiza motivele invocate prin cererea de recurs, o astfel de analiză fiind inutilă şi inoperantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC T. SA împotriva sentinţei civile nr. 7279 din 2 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1601/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2049/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
