ICCJ. Decizia nr. 2101/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2101/2012
Dosar nr. 931/45/2011
Şedinţa publică de la 2 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel Iaşi - secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul C.D.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională a Vămilor, prin care solicita suspendarea executării Ordinelor nr. 7094 din 2 august 2011 şi nr. 8568 din 22 septembrie 2011 emise de vicepreşedintele A.N.A.F., până la soluţionarea pe fond a cauzei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reţinând următoarele:
Prin actele contestate s-a dispus, începând cu 17 septembrie 2011, încetarea raportului de serviciu al reclamantului, prin eliberare din funcţia publică teritorială de execuţie de inspector vamal principal.
În ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat, se constată că reclamantul nu a făcut dovada că această prima condiţie, prevăzuta de lege, este îndeplinită, întrucât cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea unui act, deoarece acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul unei acţiuni în anulare.
Nici cea de-a doua condiţie, respectiv necesitatea prevenirii unei pagube iminente nu a fost dovedită de către reclamant, întrucât, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, întrucât executarea unui act administrativ nu poate fi considerată, prin ea însăşi, ca producătoare a unei pagube iminente; or, este de necontestat că, prin încetarea raportului de serviciu, reclamantul este lipsit de venituri, aceasta fiind consecinţa firească a executării actului.
Împotriva acestei soluţii, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, că prima instanţă în mod greşit a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind suspendarea executării actului administrativ. În acest sens, recurentul reiterează, în esenţă, motivele şi argumentele invocate în faţa primei instanţe, criticând actele contestate sub aspectul legalităţii acestora şi susţinând că, prin lipsirea de locul de muncă şi, implicit, de veniturile salariale, este evidentă iminenţa prejudiciului şi urgenţa ce se impune în suspendarea actelor contestate. De asemenea, în sprijinul susţinerii îndeplinirii condiţiei referitoare la cazul bine justificat, a invocat nelegalitatea ordinelor în baza cărora au fost emise actele administrative contestate în cauză.
Examinând încheierea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi criticile invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Referitor la îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.
Actele administrative a căror executare se cere a fi suspendată în cauză sunt Ordinele nr. 7094 din 2 august 2011 şi nr. 8568 din 22 septembrie 2011 emise de vicepreşedintele A.N.A.F., prin care recurentul a fost eliberat din funcţia publică de execuţie ca urmare a reorganizării A.N.V. şi a structurilor teritoriale ale acesteia, potrivit art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată.
Din dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).
Potrivit art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, odată cu sesizarea instanţei de contencios administrativ sau după sesizarea acesteia, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Aşadar, suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională, care poate fi dispusă numai în situaţia în care instanţa de judecată constată, în mod temeinic, îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau greu de reparat.
Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Referitor la criticile îndreptate împotriva aprecierii primei instanţe cu privire la neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, se constată că acestea nu sunt întemeiate, argumentele reţinute în hotărârea atacată fiind fondate.
Astfel, noţiunea de caz bine justificat este definită de dispoziţiile legale susmenţionate ca reprezentând acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi a reţinut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ.
Asemenea împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, înalta Curte a considerat că sunt: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare), etc.
Aşadar, cazul bine justificat poate fi reţinut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ contestat iar nu a criticilor şi motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului respectiv ori a actelor în temeiul cărora a fost emis acesta, care reprezintă aspecte de fond ale cauzei şi care nu pot fi supuse analizei sumare ce se face în cadrul procesual creat de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Nu sunt întemeiate nici criticile vizând aprecierea primei instanţe referitoare la neîndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, argumentele reţinute în hotărârea atacată fiind fondate, întrucât paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana vătămată, prin probe concludente; or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în ipoteza în care actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, aşa cum este reglementată această măsură de legea în vigoare.
Într-adevăr, potrivit art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 „pagubă iminentă este prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public";.
În cauză, este necontestat că, prin eliberarea din funcţie a recurentului-reclamant, veniturile acestuia au suferit o diminuare, însă această împrejurare, prin ea însăşi, nu poate duce la concluzia îndeplinirii celei de-a doua condiţii, fiind consacrată în jurisprudenţă teza potrivit căreia situaţia financiară precară a reclamantului nu reprezintă o pagubă iminentă ce nu ar putea fi prevenită.
În ceea ce priveşte criticile aduse din perspectiva nelegalităţii ordinelor în baza cărora au fost emise actele administrative contestate în cauză.
Ordinele A.N.A.F. nr. 2406 şi nr. 2407 din 4 iulie 2011, prin care s-a stabilit structura organizatorică şi statele de funcţii ale Autorităţii Naţionale a Vămilor nu au caracter normativ.
Caracterizarea unui act administrativ ca individual sau normativ se face în raport de conţinutul acestuia şi de efectele produse în ordinea juridică, actul administrativ normativ fiind acela prin care se formează reguli de drept generale şi impersonale, se stabilesc situaţii juridice cu acelaşi caracter, aplicabile unui număr nedeterminat de subiecte de drept, asemănându-se, din punct de vedere material, al cuprinsului său, cu legile, pentru că edictează reguli, norme, dispoziţii generale şi obligatorii pentru un număr nelimitat de subiecte.
Actul administrativ individual este un act administrativ concret, care priveşte un subiect de drept.
În speţă, ordinele invocate sunt acte administrative individuale, deoarece se referă la structura şi competenţele A.N.V. şi prin ele nu se instituie norme juridice care să reglementeze situaţii juridice cu caracter de generalitate, impersonale. Ordinele respective produc efecte numai faţă de un organ al administraţiei publice, stabilind structura şi modul de organizare ale acestuia; aşadar, fiind acte administrative individuale, publicarea lor în M. Of. nu era necesară.
Pentru considerentele arătate, constatând că încheierea atacată este temeinică şi legală, nefiind incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a 11-a din acelaşi cod, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul C.D.L. împotriva încheierii din 5 decembrie 2011 a Curţii de Apel laşi - secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2100/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2103/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
