ICCJ. Decizia nr. 2136/2012. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2136/2012
Dosar nr. 2125/30/2011
Şedinţa publică de la 3 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 2125/30/2011 la 29 martie 2011, ulterior înaintată spre soluţionare în primă instanţă la Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SN A.I.T.V. SA Timişoara a solicitat anularea deciziei nr. 2030/291 din 08 septembrie 2010 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, prin care s-a respins contestaţia administrativă promovată împotriva deciziei de impunere nr. 194 din 19 martie 2010 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 3024 din 17 martie 2010, emise de aceeaşi autoritate fiscală, precum şi suspendarea executării actelor administrative atacate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin raportul de inspecţie fiscală nr. 3024 din 17 martie 2010 s-a reţinut înregistrarea în evidenţa contabilă a societăţii, în perioada martie 2009 - octombrie 2009 a unor cheltuieli de marketing în sumă de 1.052.992 EURO, reprezentând 4.471.312 lei, facturate de W.A. Ungaria, în baza contractului de marketing nr. 835/DC din 30 iulie 2008, stornarea facturilor înregistrate în contabilitate primite în luna octombrie, precum şi a unor facturi din lunile anterioare, la data de 01 noiembrie 2009, cu motivarea că nu erau însoţite de documente justificative, iar ulterior stingerea obligaţiilor de plată rezultate din facturi prin compensare, în baza ordinelor de compensare din 15 octombrie 2009 şi din 24 noiembrie 2009.
S-a subliniat că aceste facturi au fost achitate de societate, urmare a faptului că erau însoţite de rapoarte parţiale de activitate, cu privire la activitatea de marketing desfăşurată, au fost avizate cu privire la necesitate, realitate, exactitate şi legalitate, purtând viza pentru control financiar preventiv, că inspecţia fiscală nu a avut în vedere toate împrejurările de fapt relevante pentru stabilirea corectă a bazei de impunere, în temeiul art. 105 alin. (1) C.proc. fisc., astfel încât a fost emisă decizia de impunere nr. 194 din 19 martie 2010, prin care s-a stabilit în sarcina societăţii obligaţia de plată a sumei totale de 942.010 lei, reprezentând TVA şi majorări de întârziere, aferente serviciilor achitate.
S-a mai arătat că, în mod nejustificat, organul fiscal a apreciat că reclamanta era obligată la plata T.V.A. pentru serviciile de care a beneficiat, respectiv că nu îndeplineşte condiţiile de deductibilitate pentru T.V.A. aferentă acestor servicii, întrucât nu deţine un memoriu de necesitate care să justifice angajarea acestor servicii de marketing, nu deţine rapoarte din care să rezulte cuantumul taxei de marketing, stabilit, potrivit contractului de marketing în funcţie de valoarea serviciilor prestate de SN A.I.T.V. SA Timişoara, precum şi în funcţie de taxele de aeroport datorate de W.A. Ungaria.
Reclamanta a mai arătat că prin punerea în executare a actului administrativ atacat i s-ar produce un prejudiciu iminent, astfel încât în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a solicitat suspendarea executării până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Prin Încheierea din 20 ianuarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat, formulată de reclamanta SN A.I.T.V. SA Timişoara, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
A reţinut prima instanţă că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 14 alin. (1) şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea solicitată.
În acest sens, instanţa a constatat că reclamanta nu a dovedit existenţa unui caz bine justificat pentru luarea măsurii de suspendare solicitate, în sensul definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, anume, împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat.
În practica judiciară şi literatura de specialitate s-a reţinut că aspectele de legalitate ale actelor administrative fiscale care ar putea justifica suspendarea executării în condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 vizează exclusiv condiţiile de valabilitate privind competenţa autorităţii emitente, privind procedura de emitere şi cerinţele de formă ale acestuia, iar nicidecum cerinţele de drept material, referitoare la respectarea actelor normative în baza cărora actul administrativ este emis.
Prin urmare, instanţa a apreciat că aspectele invocate de reclamantă cu privire la modul în care organul de inspecţie fiscală a apreciat documentele puse la dispoziţie de societate pentru a justifica dreptul de deducere TVA ori, după caz, scutirea de plată a TVA, reprezintă o problemă de temeinicie a actului administrativ, iar nu de legalitate în sensul restrâns la care face referire art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, astfel încât nu ar putea fi reţinute pentru a se stabili existenţa unui caz bine justificat de suspendare a executării, motiv pentru care nu vor fi analizate în detaliu.
Cu privire la paguba iminentă s-a reţinut că reclamanta face referire la cuantumul sumei stabilite cu titlu de creanţă bugetară în sarcina sa prin actul administrativ fiscal contestat, precum şi la caracterul executoriu al acestuia din urmă, însă, după cum s-a reţinut în practica judiciară, valoarea şi caracterul executoriu al actului administrativ în privinţa căruia se solicită suspendarea executării nu reprezintă, în sine, un motiv pentru acordarea suspendării şi nu fac dovada, prin ele însele, a îndeplinirii cerinţei referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente.
În speţă reclamanta nu a invocat şi nu a dovedit astfel de împrejurări concrete care ar justifica concluzia că executarea actului administrativ fiscal anterior soluţionării în fond a acţiunii, ar fi de natură a-i crea o pagubă iminentă, ce nu ar mai putea fi reparată, în ciuda faptului că instanţa i-a solicitat în mod expres să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte cifra de afaceri a societăţii în cursul anului 2010, pentru a se realiza o comparaţie cu valoarea debitului fiscal stabilit în sarcina sa prin decizia de impunere a cărei suspendare se solicită, respectiv înscrisul care să ateste valoarea activului şi pasivului societăţii ori alte împrejurări, referitoare la situaţia economică a societăţii, relevante pentru a se aprecia în ce măsură executarea deciziei de impunere anterior soluţionării irevocabile a cauzei ar fi de natură să cauzeze reclamantei un prejudiciu material viitor şi previzibil.
Împotriva încheierii civile pronunţate la data de 20 ianuarie 2012 de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs în termen legal reclamanta SN A.I.T.V. SA prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac şi modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Recurenta a învederat, prin motivele cererii de recurs, că încheierea atacată este netemeinică şi nelegală, în mod greşit prima instanţă respingând cererea de suspendare a executării actului administrativ atacat atâta timp cât măsura suspendării trebuie să asigure un echilibru al intereselor părţilor litigante. Ca regulă generală, condiţia de bază a aplicării acestei măsuri o constituie prejudiciul pe care partea l-ar suferi ca urmare a executării actului administrativ, astfel că raportat la situaţia de criză generală din ţară, punerea în executare a actului administrativ emis şi contestat de reclamantă ar produce în mod indubitabil o serioasă perturbare a activităţii, fiind discutabil dacă există posibilităţi reale şi efective de a recupera ulterior sumele plătite.
A susţinut reclamanta că prejudiciul pe care l-ar suporta apare cu atât mai pregnant cu cât cuantumul sumelor stabilite în sarcina recurentei ca fiind de plată este foarte mare, fiind de natură să efectueze bunul mers al societăţii şi de natură să perturbe funcţionarea unui serviciu de interes naţional, astfel cum este SN A.I.T.V. SA.
De asemenea, recurenta a mai solicitat a se observa că suspendarea executării actului administrativ se impune, pe de o parte pentru prevenirea unei pagube iminente, şi pe de altă parte pentru că subzistă serioase dubii cu privire la modalitatea în care au fost stabilite sumele puse în sarcina reclamantei prin decizia de impunere atacată. Astfel, s-a cerut a se avea în vedere că facturile la care se face referire în raportul de inspecţie fiscală, despre care se spune că nu erau însoţite de documente justificative, au fost achitate de societate, urmare a faptului că erau însoţite de rapoarte parţiale de activitate, cu privire la activitatea de marketing desfăşurată, au fost avizate cu privire la necesitate, realitate, exactitate şi legalitate, purtând viza pentru control financiar preventiv. Pe de altă parte, inspecţia fiscală nu a avut în vedere toate împrejurările de fapt relevate, pentru stabilirea corectă a bazei de impunere, în mod nejustificat apreciindu-se că reclamanta ar fi fost obligată la plata TVA-ului pentru serviciile de care a beneficiat, respectiv că nu îndeplinea condiţiile de deductibilitate pentru TVA aferentă acestor servicii, întrucât nu deţinea un memoriu de necesitate care să justifice angajarea acestor servicii de marketing, nu deţinea rapoarte din care să rezulte cuantumul taxei de marketing, stabilit, potrivit contractului de marketing în funcţie de valoarea serviciilor prestate de către recurentă, precum şi în funcţie de taxele de aeroport datorate de W.A. Ungaria. In fine, a mai arătat reclamanta că organele de inspecţie fiscală nu au avut în vedere documentele în baza cărora au fost efectuate înregistrările în contabilitatea societăţii, sens în care aceste aspecte ar impune anularea deciziei şi a raportului de inspecţie fiscală care a stat la baza acestei decizii.
A relevat recurenta că sunt întrunite în litigiu condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. în privinţa „cazului bine justificat” s-a precizat că indiciul de nelegalitate al actului administrativ - fiscal este reprezentat, în speţă, de numeroasele aspecte de fapt şi de drept invocate de reclamantă cu privire la nedatorarea obligaţiilor de plată impuse de pârâtă prin decizia atacată, acestea reliefând o îndoială suficientă asupra prezumţiei de legalitatea de care se bucură actul atacat. Referitor la condiţia producerii unei pagube iminente, s-a observat că prejudiciul suferit de reclamantă nu este unul pur financiar, ci tinde să afecteze întreaga activitate desfăşurată de societate atât în privinţa relaţiilor contractuale cu beneficiarii cu care are încheiate contracte de servicii de marketing sau cu furnizorii ce asigură baza materială pentru funcţionarea societăţii, dar şi în privinţa relaţiilor cu angajaţii societăţii.
Prin întâmpinarea formulată în cauză intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a încheierii din data de 20 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
In general, se recunoaşte că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi titlu executoriu. Principiul legalităţii actelor administrative presupune însă, atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorităţii emitente sau a instanţei de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil ca atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
In considerarea celor două principii incidente în materie, al legalităţii actului administrativ şi al executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie, totuşi, o situaţie de excepţie aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. De asemenea, în condiţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat; în acest caz cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii pe fond, iar instanţa de contencios administrativ poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a pricinii.
Prin „cazuri bine justificate” se înţelege, în sensul legii, „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ” (art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004), iar prin „pagubă iminentă” se desemnează „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public” (art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare).
Se reţine, în ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, că instanţa realizează doar o examinare sumară a situaţiilor de fapt şi de drept invocate de reclamant şi care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în privinţa căruia se solicită suspendarea executării. Această condiţie, cum corect a apreciat şi instanţa de fond, nu este întrunită în cauză, întrucât într-adevăr toate motivele invocate de reclamanta recurentă presupun o cercetare aprofundată asupra legalităţii şi temeiniciei actelor administrativ - fiscale contestate, o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii, incompatibilă cu procedura suspendării executării reglementată prin art. 14 din legea contenciosului administrativ.
Pe de altă parte, se constată că nu este îndeplinită în cazul cererii reclamantei SN A.I.T.V. SA nici cerinţa prevenirii unei pagube iminente, în condiţiile în care, potrivit practicii judiciare constante a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, executarea unei obligaţii bugetare, stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă.
Este indubitabil că, din punct de vedere economic orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. Or, dacă s-ar accepta o interpretare contrară, potrivit căreia în cazul actelor administrative prin care se dispune plata unei sume de bani, îndeplinirea condiţiei pagubei iminente este dovedită şi demonstrată prin simpla împrejurare că nivelul mare al sumei impuse şi ce urmează a fi executată conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul contribuabilului, s-ar ajunge la concluzia că cerinţa prevenirii unei pagube iminente este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.
Argumentul recurentei în sensul că prejudiciul suferit de reclamantă nu este unul pur financiar, ci tinde să afecteze întreaga activitate desfăşurată de societate atât în privinţa relaţiilor contractuale cu beneficiarii cu care are încheiate contracte de servicii de marketing sau cu furnizorii ce asigură baza materială pentru funcţionarea societăţii, cât şi în privinţa relaţiilor cu angajaţii societăţii, nu poate fi reţinut, art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ definind ca pagubă iminentă exclusiv „prejudiciul material viitor şi previzibil”, adică acel prejudiciu material greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza anulării actului.
În raport de cele mai sus arătate, constatându-se că nu sunt întemeiate motivele de recurs invocate în cauză şi că hotărârea atacată este legală şi temeinică, urmează a se dispune, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamanta SN A.I.T.V. SA. împotriva încheierii din data de 20 ianuarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SN A.I.T.V. SA Timişoara, împotriva Încheierii din 20 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2135/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2144/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
