ICCJ. Decizia nr. 2146/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2146/2012
Dosar nr. 371/42/2011
Şedinţa publică de la 3 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. 371/42/2011, reclamanţii M.C., A.M.J.T.S., A.S.Gh. şi A.I. au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să transmită Dosarul de despăgubiri nr. 36831/cc, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce se va pronunţa în cauză, către evaluatorul sau societatea de evaluare desemnată în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul din Bucureşti, str. Ş.V. sector 1.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin Sentinţa nr. 199 din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti a fost admisă cererea formulată de reclamanţii M.C., A.M.J.T.S., A.S.Gh. şi A.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că a fost obligată pârâta să transmită dosarul reclamanţilor, evaluatorului, în vederea întocmirii raportului de evaluare, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
De asemenea, a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin Dispoziţia nr. 7375 din 12 februarie 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului şi a fost propusă acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru partea din imobilul care a aparţinut autorului lor, M.C., respectiv 4 apartamente, care au fost vândute potrivit Legii nr. 112/1995.
Dosarul a fost transmis pârâtei, fiind înregistrat sub nr. 36831/CC.
Prin Adresa nr. 36831/CC din 4 mai 2011, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat entităţii emitente a Dispoziţiei, completarea documentaţiei cu un certificat de moştenitor privind succesiune văduvei S.M.
În acest context, instanţa de fond a constatat că, deşi dosarul reclamanţilor privind acordarea de măsuri reparatorii a fost înregistrat de aproximativ 4 ani la instituţia pârâtă, procedura administrativă reglementată de legea anterior indicată este în faza de început.
Atât etapa evaluării, cât şi a emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, ca etape cuprinse în cadrul „procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor”, reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil, noţiune impusă de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Termenul rezonabil astfel consacrat se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de aceste considerente şi de înscrisurile ce se află la dosarul cauzei, nesoluţionarea unei cereri întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005 într-un interval de timp mare, de peste 4 ani de la înregistrarea dosarului la pârâtă, respectiv de 9 ani de la data notificării, justifică aplicarea în cauză a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa a reţinut că susţinerile pârâtei referitoare la imposibilitatea finalizării procedurii din cauza lipsei unor documente, nu pot fi primite, deoarece adresa prin care s-a solicitat completarea dosarului a fost emisă după învestirea instanţei cu soluţionarea prezentului litigiu, şi la aproximativ 4 ani de la înregistrarea dosarului la C.C.S.D.
3. Recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva hotărârii primei instanţe a formulat recurs în termen legal Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Sintetizând aspectele învederate de recurentă care privesc şi chestiuni de ordin general referitoare la organizarea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, Înalta Curte reţine că soluţia primei instanţe este combătută în următoarele privinţe:
3.1. - a fost ignorată Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale care stabileşte o modalitate de soluţionare convenabilă a dosarelor de despăgubire, cu respectarea principiului egalităţii de tratament a persoanelor îndreptăţite.
3.2. - nu s-a ţinut seama de Adresa nr. 36831/CC din 4 mai 2011 prin care recurenta a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti să completeze dosarul aferent Dispoziţiei nr. 7375 din 12 februarie 2007 cu dovezi referitoare la succesiunea autoarei S.M. şi dacă a fost depusă cerere în temeiul Legii nr. 112/2005 şi dacă s-au acordat despăgubiri.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimaţii-reclamanţi M.C., A.M.J.T.S., A.S.Gh. şi A.I. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect obligarea recurentei-pârâte Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor de a derula procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, prin trimiterea Dosarului nr. 36831/CC/2007 la evaluator, în vederea întocmirii raportului de evaluare pentru imobilul din str. Ş.V., sector 1, Bucureşti.
Necontestat, intimaţii sunt titularii unui drept la despăgubiri pentru imobilul situat în Bucureşti, str. Ş.V., sector 1, trecut în proprietatea Statutului prin Decretul nr. 92/1950. Acest drept le-a fost recunoscut prin Dispoziţia nr. 7375 din 12 februarie 2007 a Primarului General al Municipiului Bucureşti prin care s-a soluţionat notificarea intimaţilor întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cum s-a arătat la art. 3 din dispoziţie, dosarul aferent notificării menţionate s-a înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, fiind înregistrat sub nr. 36831/CC.
Până la data soluţionării recursului de faţă, 3 mai 2012, recurenta nu a emis decizia reprezentând titlu de despăgubire şi, de altfel, nu a făcut nici dovada parcurgerii etapei anterioare, a transmiterii dosarului în vederea întocmirii raportului de evaluare.
În acest condiţii, Înalta Curte reţine, la fel ca judecătorul fondului, că s-a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor.
Indiferent de natura dificultăţilor întâmpinate, recurenta nu poate justifica o pasivitate de peste 5 ani şi 6 luni, ci, în calitate de autoritate administrativă învestită cu competenţe speciale în materia acordării despăgubirilor stabilite prin legi cu caracter reparatoriu, era datoare să întreprindă toate demersurile necesare pentru ca procedura reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 să se deruleze, în ansamblul său, într-un termen rezonabil, nefiind admisibil ca intimaţii să nu poată întrezări finalul procedurii ce a debutat în anul 2001.
Răspunzând punctual criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reţine următoarele:
1.1. Referitor la norma administrativă ce reglementează ordinea soluţionării dosarelor înregistrate la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta susţine că prin Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a adoptat o nouă modalitate de soluţionare a dosarelor, făcând distincţie între dosarele înregistrate înaintate şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 81/2007, instituind drept criteriu principal ordinea înregistrării dosarelor.
Fără a nega dreptul autorităţii recurente de a adopta norme în vederea organizării activităţii sale, totuşi Înalta Curte nu poate face abstracţie de faptul că dosarul intimaţilor, înregistrat în cursul anului 2006 nu a fost soluţionat nici până la sfârşitul anului 2011. Or, complexitatea etapelor procedurii administrative şi faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor, nu pot constitui argumente care să justifice prelungirea sine die a momentului emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru intimaţii-reclamanţi.
Aşa fiind, în mod legal a reţinut prima instanţă, pe baza jurisprudenţei consecvente a Curţii Europene a Drepturilor Omului, că autorităţile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii împotriva dreptului la un proces echitabil, pentru că aceasta înseamnă să-şi invoce propria culpă în privinţa încălcării drepturilor recunoscute prin Convenţie.
1.2. Referitor la Adresa nr. 36831/CC din 4 mai 2011
Examinând, ca şi prima instanţă, relevanţa probatorie a înscrisului menţionat, Înalta Curte observă că acesta nu face decât să confirme justeţea soluţiei adoptate de Curtea de apel.
Astfel, prin Adresa nr. 36831/CC din 4 mai 2011 prin care recurenta solicită Primăriei Generale a Municipiului Bucureşti să completeze dosarul de despăgubiri cu „certificat de moştenitor sau negaţie cu privire la dezbaterea succesiunii obţinută de la camera notarilor publici în raza căreia a avut ultimul domiciliu autoarea petenţilor, numita S.M., fie certificatul de deces al acesteia, dacă a decedat ulterior preluării” şi, de asemenea, „să comunice dacă pentru imobil a fost depusă cerere în temeiul Legii nr. 112/1995, iar în măsura în care au fost acordate despăgubiri, să se indice cuantumul şi data încasării acestora”.
În primul rând, această adresă are un pronunţat caracter pro causa, fiind emisă după primirea citaţiei expediate de prima instanţă. Înscrisul în discuţie relevă o practică administrativă cunoscută de instanţele de contencios administrativ şi sancţionată prin soluţiile pronunţate în această materie dar, totuşi, nereevaluată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În al doilea rând, neclarităţile semnalate în dosarul cu propunere de despăgubiri nu există sau, în orice caz, puteau fi lămurite pe baza înscrisurilor prezentate de intimaţi odată cu notificarea precum şi a acelora predate autorităţii centrale odată cu Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 7375/2007.
Din afirmaţiile autorităţii recurente din cuprinsul cererii de recurs, reiese că la dosarul de despăgubire a fost transmis certificatul de deces al autoarei S.M., dar dosarul trebuie completat cu datele privind o eventuală cerere formulată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/2005 şi acordarea de despăgubiri.
Or, această solicitare reprezintă doar o încercare nereuşită a autorităţii pârâte de a justifica încălcarea termenului rezonabil de demarare a procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condiţiile în care, din cuprinsul alin. (2) al Dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 7375/2007 rezultă că cele patru apartamente ce compun imobilul din Ş.V., sector 1, Bucureşti au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/2005, acesta fiind şi motivul pentru care nu a putut fi restituit în natură. În aceste condiţii, era evident pentru recurenta-pârâtă că reclamanţii nu formulaseră cerere de restituire în temeiul Legii nr. 112/2005 (pentru că altfel, apartamentele nu puteau fi vândute către chiriaşii ce le ocupau la acel moment), iar acest aspect fusese verificat oricum de entitatea însărcinat cu soluţionarea Notificării nr. 1475 din 6 martie 2001, singura formulată de reclamanţi, potrivit dovezilor existente la dosar.
1.3. Referitor la existenţa unui refuz de rezolvare a cererii şi încălcarea termenului rezonabil
Apărarea recurentei în sensul că învestirea sa nu se realizează printr-o cerere a persoanei îndreptăţite la despăgubiri, ci potrivit procedurii speciale reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu poate avea finalitatea scontată pentru că obligativitatea parcurgerii procedurii administrative într-un termen rezonabil nu este condiţionată de modalitatea învestirii.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice.
Or, după cum se poate observa din actele şi lucrările pricinii, nici la fond, nici în calea de atac recurenta-pârâtă nu a făcut dovada efectuării vreunei operaţiuni administrative după înregistrarea dosarului intimaţilor-reclamanţi la Secretariatul Comisiei, în anul 2007.
Conchizând, Înalta Curte, reţine, la fel ca judecătorul fondului, că recurenta-pârâtă, implicată în derularea procedurilor administrative instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a Dosarului de despăgubire nr. 36831/CC, toate motivele de recurs fiind nefondate.
De asemenea, Înalta Curte va admite şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii-reclamanţi, fiind îndeplinite cerinţele art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi va obliga pârâtul la plata acestora.
2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 199 din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.200 RON către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 mai 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 854/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2301/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
