ICCJ. Decizia nr. 221/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 221/2012
Dosar nr. 11627/2/2009
Şedinţa publică de la 19 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
2.Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 4729 din 24 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus următoarele:
A respins excepţia tardivităţii completării de acţiune;
A respins acţiunea faţă de pârâta A.N.R.P. pentru lipsa calităţii procesuale pasive;
A admis în parte acţiunea formulată şi completată de reclamanta R.M., faţă de pârâta C.C.S.D. şi, în consecinţă:
A obligat pârâta să transmită dosarul reclamantei, în vederea evaluării, către evaluatorul desemnat R.T., în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii şi să emită decizia cuprinzând titlul de despăgubire în termen de maxim 30 de zile de la întocmirea raportului de evaluare;
A respins ca nefondat capătul de cerere privind plata de penalităţi de întârziere.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarele:
Excepţia tardivităţii completării de acţiune, invocată de pârâta C.C.S.D. este neîntemeiată, o atare completare s-a impus pe de o parte pentru logica acţiunii, pentru respectarea etapelor procedurii administrative, iar pe de altă parte, pentru că reclamanta a aflat abia cu prilejul prezentei acţiuni de faptul că fusese deja desemnat un evaluator.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P. este întemeiată, în raport de obiectul acţiunii.
Atât transmiterea dosarului către evaluatorul desemnat, cât şi emiterea titlului de despăgubire sunt atribuţii stabilite de legiuitor în sarcina pârâtei C.C.S.D., în temeiul art. 16 alin. (5) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Pe fondul cauzei, a reţinut că prin dispoziţia nr. 8911 din 23 octombrie 2007 Primarul General al Municipiului Bucureşti a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă, pentru imobilul situat în Bucureşti. Str. V., sector 6, compus din teren de 210 mp şi construcţie demolată în suprafaţă utilă de 96 mp, în favoarea reclamantei R.M. şi a numitului R.D., pentru construcţia demolată încasându-se, cu prilejul exproprierii, despăgubiri în sumă de 41.499 RON, valoarea terenului fiind de 410 RON.
Dispoziţia nr. 8911 din 23 octombrie 2007 a fost comunicată C.C.S.D., dosarul reclamantei fiind înregistrat sub nr. 40317/CC.
Cu toate acestea, până la data formulării acţiunii în instanţă, în anul 2009 şi nici ulterior, până la pronunţarea prezentei sentinţe, pârâta nu a finalizat procedura administrativă prevăzută de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru analizarea şi soluţionarea acestor dosare, aceasta nu înseamnă că durata acestor proceduri poate fi atât de mare încât să aducă atingere dreptului reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii, ea trebuind să se înscrie într-un termen rezonabil, termen care se consacră în practică în funcţie de anumite situaţii de fapt, de greutăţi întâmpinate în soluţionarea cererilor, de numărul acestora, de măsura în care ele sunt imputabile instituţiei.
Toate aceste considerente care constituie motive de întârziere în soluţionarea dosarelor sunt aspecte care nu sunt imputabile reclamantei, iar până la un punct nici pârâtei; trecând însă peste un anumit termen rezonabil de soluţionare a unei astfel de cereri, termen a cărui nesocotire duce la însăşi negarea dreptului, care devine unul iluzoriu, peste acest moment nu mai interesează dificultăţile întâmpinate de instituţia pârâtă, mai exact ele nu o pot exonera sine die de obligaţiile sale, statul trebuind să găsească soluţii administrative pentru rezolvarea situaţiei
În situaţia de faţă, nimeni nu contestă numărul covârşitor de astfel de cereri, nici greutăţile inerente în gestionarea unui asemenea număr de cereri, însă astfel de aspecte nu pot amâna la nesfârşit soluţionarea dosarelor sau cel puţin efectuarea acelor prime demersuri care să complinească eventualele lipsuri ale dosarului, precum, în speţă, actele care să probeze preluarea de către stat şi a suprafeţei, nejustificată de actele dosarului, de 46 mp.
Prima instanţăa reţinut că în cazul reclamantei, abia după aproape 2 ani de la înaintarea dosarului către comisie, s-a procedat la efectuarea unei prime analize a acestuia, iar rezultatul analizei legalităţii dispoziţiei primarului, anume nevoia completării dosarului cu înscrisurile mai sus menţionate s-a concretizat cu acest prilej.
În condiţiile în care reclamanta deţine o dispoziţie valabilă care îi consacră dreptul la despăgubiri pentru imobilul menţionat, dispoziţie nedesfiinţată de nicio instanţă competentă, iar singura măsură a posibilităţii legale a pârâtei C.C.S.D. de a cenzura dispoziţia primarului vizează aprecierea legalităţii măsurii de nerestituire în natură, prima instanţă a apreciat refuzul pârâtei C.C.S.D. de continuare a procedurii administrative ca unul nejustificat, în accepţiunea vizată de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, în cauză, fusese desemnat de către pârâta C.C.S.D. un evaluator autorizat încă din anul 2008, transmiterea dosarului către evaluator fiind paralizată însă de o reanalizare a dosarului şi concluzia reţinută de comisie că s-ar impune probarea preluării suprafeţei de 46 mp, în condiţiile în care, prima instanţă a constatat că nu există nici un impediment la transmiterea dosarului către evaluator.
Cererea reclamantei privind plata penalităţilor pe zi de întârziere a fost respinsă, instanţa constatând că aceasta nici măcar nu a indicat prejudiciul încercat, cu atât mai puţin să îl probeze.
O atare concluzie se impune în raport de faptul că penalităţile de întârziere sunt reglementate de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 ca daune compensatorii, iar nu cominatorii; chiar dacă penalităţile de întârziere au implicit, şi un efect cominator, raţiunea instituirii lor vizează însă repararea prejudiciului provocat de întârziere, or un atare prejudiciu, la nivelul sumei solicitate, de 100 RON/zi, nu a fost probat de către reclamantă.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.C.S.D., criticând soluţia instanţei de fond, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ..
Recurenta combate hotărârea fondului sub următoarele aspecte:
3.1. În mod greşit a fost obligată la transmiterea dosarului către evaluator
Potrivit recurentei, în cauză nu există argumente care să justifice concluzia curţii de apel. Afirmă că nu s-a putut păşi la etapa evaluării întrucât în urma analizării dosarului intimatei s-a constatat că lipsesc înscrisuri privind „modalitatea de preluare abuzivă a diferenţei de teren de 46 mp pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri”.
3.2. Concluzia eronată în privinţa depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a cauzei
Potrivit recurentei, nu există elemente care să susţină concluzia că ar fi depăşit termenul rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire al reclamantei, în condiţiile în care acesta nu era complet. Jurisprudenţa în materie de termen rezonabil stabileşte anumite criterii, precum complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi a autorităţilor competente şi importanţa litigiului, or, instanţa fondului nu a acordat suficientă atenţie acestor criterii, concluzionând în mod greşit că acţiunea reclamantei este întemeiată.
3.3 Stabilirea nelegală a termenului de 30 de zile pentru executarea obligaţiei
La acest punct, recurenta afirmă că termenul arătat nu este suficient pentru epuizarea procedurii, mai ales că depinde şi de modul în care evaluatorii îşi îndeplinesc obligaţiile contractuale, precum şi de poziţia persoanei îndreptăţite, indicând în acest sens dispoziţiile art. 16.13. din Normele de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Intimata - reclamantă nu a formulat întâmpinare în cauză, dar prin intermediul notelor scrise a solicitat respingerea recursului ca nefondat (filele 17-21 din dosar).
II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - pârâtă şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Petitul principal al acţiunii judiciare promovate de intimata-reclamantă R.M. vizează obligarea recurentelor-pârâte C.C.S.D. şi A.N.R.P. de a emite decizia reprezentând titlu de despăgubire, constând în diferenţa dintre suma încasată şi valoarea de piaţă, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în Bucureşti. Str. V., sector 6, compus din teren de 210 mp şi construcţie demolată în suprafaţă utilă de 96 mp conform dispoziţiei nr. D1./2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, corelativ constatării că aceasta refuză parcurgerea etapelor procedurii administrative reglementate în art. 16 alin. (5) şi (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005
Pe baza argumentelor expuse în această decizie, prima instanţă a reţinut că pârâta C.C.S.D. a depăşit termenul rezonabil de soluţionare a Dosarului nr. 40317/CC, în contextul în care toate inadvertenţele semnalate erau nejustificate.
Această concluzie este corectă, ea fiind însuşită şi de instanţa de recurs.
Analizând punctual criticile recurentei, raportat la cele mai sus arătate şi cu referire la pretinsul dosar incomplet existent la nivelul C.C.S.D., ca motiv obiectiv ce îngăduie neemiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, Înalta Curte reţine, în acord cu judecătorul fondului, că aceste consideraţiuni nu pot fi apreciate ca fiind justificări legale ce legitimează nesoluţionarea dosarului reclamantei-intimate, cu atât mai mult cu cât pentru parcurgerea etapelor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 nu se impunea restituirea dosarului la Primăria Municipiului Bucureşti sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 46 mp, actele depuse fiind deplin doveditoare.
Trecând peste faptul că recurenta are numai atribuţia de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, neavând competenţa examinării legalităţii dispoziţiei emise în temeiul art. 20 din Legea nr. 10/2001 din alte perspective, Înalta Curte remarcă împrejurarea că nici până la data soluţionării acestui recurs, 19 ianuarie 2012, dosarul nu a fost transmis către evaluatorul desemnat R.T. în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura fiind blocată de o reanalizare a dosarului pentru probarea suprafeţei de 46 mp.
Aşa fiind, Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii reclamantei, indiferent de motivaţia autorităţii, ar echivala cu vătămarea acesteia într-un drept consacrat de lege, refuzul autorităţii fiind nejustificat, cum bine a reţinut şi instanţa de fond.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv, începută în anul 2001 şi nefinalizată încă în ianuarie 2012, constituie o încălcare clară a principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, principiu care guvernează şi etapa administrativă, anterioară celei judiciare.
Referitor la termenul stabilit pentru executarea obligaţie, instanţa de control judiciar reţine că a fost stabilită în sarcina C.C.S.D. obligaţia de a transmite dosarul reclamantei, în vederea evaluării, către evaluatorul desemnat R.T., în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii şi de a emite decizia cuprinzând titlul de despăgubire în termen de maxim 30 de zile de la întocmirea raportului de evaluare.
Susţinerea recurentei în sensul că intervalul de timp indicat nu ar fi suficient pentru îndeplinirea obligaţiei nu poate fi primită.
Înalta Curte observă că sentinţa atacată s-a pronunţat la data de 24 noiembrie 2010, adică acum aproape un an şi jumătate iar soluţia instanţei de recurs era previzibilă cu uşurinţă pentru recurentă, dată fiind jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie, aşa încât executarea obligaţiilor în termenele indicate era perfect posibilă.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Statul Român, prin C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 4729 din 24 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1971/2012. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 2221/2012. Contencios → |
|---|
