ICCJ. Decizia nr. 224/2012. Contencios
| Comentarii |
|
I. Circumstanțele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 3 august 2010 și ulterior completată, reclamanta R.R.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin C.C.S.D., ca prin sentința ce se va pronunța în cauză, să fie obligat pârâtul la emiterea deciziei care să conțină titlul de despăgubire aferent dispoziției din 27 decembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului București și să o transmită Direcției pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P., precum și obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 RON.
în fapt, reclamanta a arătat că prin dispoziția din 27 decembrie 2005, Primăria Municipiului Bucuresti a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru suprafața de 198,13 m.p, teren situat în București, dosarul fiind înregistrat la autoritatea pârâtă încă din anul 2007.
Deși a solicitat pârâtei în nenumărate rânduri soluționarea acestui dosar, cu rea credința pârâta nu a înțeles să întreprindă nici un demers în acest sens, cu toate ca încă din anul 2008 i s-a comunicat că dosarul a fost selectat cu prioritate în virtutea stării sale de sănătate atestată cu documente medicale.
Cum în Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 nu se prevede un termen special de emitere a dispoziție, pârâta era obligată să răspundă prin emiterea deciziei în termenul de 30 zile, prevăzut de legea contenciosului administrativ.
Nesoluționarea dosarului într-un termen rezonabil încalcă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța și autoritatea pârâtă fiind obligate să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, sub forma acordării de despăgubiri, conform principiului supremației dreptului și al legalității protecției patrimoniului.
în aceste condiții și față de refuzul nejustificat al pârâtei de a soluționa Dosarul aferent dispoziției din 27 decembrie 2005 emisă de Primăria Municipiului București, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.
Pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală a formulat întâmpinare, invocând excepția de nelegalitate a dispoziției din 27 decembrie 2005 emisă de Primarul municipiului București, în baza art. 4, alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excepție respinsă ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 554/2004, având în vedere natura civilă a actului atacat, respectiv, dispoziție emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ care permite atacarea acestei dispoziții la secția civilă a tribunalului.
Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, învederând că, în urma analizării dosarului mai sus menționat, s-a constatat că prin dispoziția nr. 4967/2005, emisă de Primăria Municipiului București, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru teren în suprafață de 198,13 m.p., pentru suprafața de teren de 246,77 m.p., fiind emis titlul de proprietate din 28 septembrie 1998, rezultând astfel o suprafață totală de teren de 444,90 m.p.
Prin Decretul nr. 51/1987 a fost expropriat teren în suprafață de 195 m.p, iar prin decretul nr. 129/1989 a fost expropriat teren în suprafață de 235 m.p. prin urmare, a fost expropriată o suprafață totală de teren de 430 m.p.
Astfel că, prin adresa din 03 septembrie 2010, instituția pârâtă s-a adresat Primăriei Municipiului București și a solicitat comunicarea modalității de trecere în proprietatea statului a diferenței de teren de 14,90 m.p. (444,90 m.p. - 430 m.p.), situat la aceeași adresă și justificarea emiterii dispoziției nr. 4967/2005.
în opinia pârâtului, dispozitia nr. 4967/2005 a fost emisă de către Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de pct. 1.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, așa cum au fost menținute în noile Norme aprobate prin H.G. nr. 250/2007,art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu există un temei juridic cu privire la dreptul reclamante iR.R.M. de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 198,13 m.p.
S-a arătat că este neîntemeiată și solicitarea din cel de al doilea capăt de cerere cu privire la obligația C.C.S.D. la transmiterea deciziei către Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar din cadrul A.N.R.P.., în raport de prevederile art. 18 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la cererea reclamanților privind obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată, s-a subliniat faptul că pârâta este o entitate în subordinea Ministerului Finanțelor, neavând un buget propriu.
De altfel, această comisie nu se opune cererii formulate, astfel că, în măsura în care instanța va aprecia că este necesară obligarea Comisiei Centrale la îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, solicită respingerea cererii privind plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 275 C. proc. civ.
Autoritatea pârâtă a formulat și cerere de chemare în garanție a Primăriei municipiului București prin Primarul General, în situația în care C.C.S.D. va cădea în pretenții rezultate din prezenta cauză.
2. Sentința Curții de Apel
Prin sentința nr. 1545 din 28 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea completată, formulată de reclamanta R.R.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. și chemata în garanție Primăria Municipiului București prin Primarul General;
A obligat pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. să evalueze imobilul și să emită în favoarea reclamantei titlul de despăgubire pentru imobilul ce a făcut obiectul dispoziției Primăriei Municipiului București nr. 4967 din 27 decembrie 2005, precum și să înainteze acest titlu către A.N.R.P., conform opțiunii reclamantei; au fost respinse ca neîntemeiate cererile privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată, precum și cererea de chemare în garanție.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel analizând situația de fapt și legislația aplicabilă în speță, a apreciat că autoritatea pârâtă era obligată să răspundă cererii formulate de către reclamantă într-un termen rezonabil, chiar dacă Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 nu se prevede un termen special de emitere a deciziei privind titlul de despăgubire, în funcție de data înregistrării notificării emisă în temeiul legii și prin prisma întregii jurisprudențe adoptată în temeiul art. 1 și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., astfel încât dreptul reclamantei la aceste despăgubiri să fie efectiv și real, iar nu teoretic și iluzoriu.
Curtea a mai reținut că pârâtă contestă chiar dreptul reclamantei de a beneficia de aceste despăgubiri, însă apărările pârâtei sub acest aspect sunt neîntemeiate, în condițiile în care dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 nu prevăd posibilitatea verificării legalității emiterii dispoziției în temeiul legii pe fondul acesteia, respectiv constatarea lipsei sau nu a titlului autorilor reclamantei, care pot face obiectul exclusiv al unei acțiuni întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, la secția civilă a Tribunalului, iar nu în prezenta fază procesuală.
Singura posibilitate recunoscută de aceste dispoziții legale pentru pârâtă era analizare legalității respingerii cererii de restituire în natură a respectivului imobil teren, respectiv evitarea plății acestor despăgubiri, interpretare care se impune din analiza sistematică atât a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, cât și ale titlului VII al Legii nr. 247/2005.
în concluzie, Curtea a apreciat că refuzul pârâtei întemeiat pe faptul că reclamanta nu și-ar fi dovedit cu înscrisurile aflate la dosarul întocmit în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe care a făcut obiectul dispoziției în cauză, nu este unul justificat.
Curtea a admis și petitul al doilea din cerere, reținând că reclamanta are dreptul de a opta între emiterea titlului de plată sau titlului de conversie, astfel încât să își poată valorifica în final dreptul în temeiul legii speciale de reparație. Curtea a apreciat că prin formularea prezentei cereri reclamanta și-a exprimat o opțiune fermă în raport de pârâtă în acest sens, pârâta urmând a fi obligată să înainteze acest titlu de plată către A.N.R.P. în vederea efectuării plății.
Cererile privind acordarea daunelor morale și a cheltuielilor de judecată au fost respinse, având în vedere că reclamanta nu a înțeles să dovedească producerea unui astfel de prejudiciu, respectiv efectuarea acestor cheltuieli, ca neîntemeiate.
De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanței a Primăriei Municipiului București, prin Primarul General, întrucât dispoziția care a determinat admiterea prezentei acțiuni nu a fost înlăturată ca nelegală pe căile procesuale anterior menționate, nefiind dovedită culpa chematei în garanței pentru refuzul pârâtei de a proceda la evaluarea imobilului notificat în temeiul Legii nr. 10/2001, la emiterea titlului de despăgubire, respectiv înaintarea acestuia sub forma titlului de plată către A.N.R.P. pentru efectuarea plății despăgubirii conform dispozițiilor legale.
3. Recursul pârâtului
Statul Român, reprezentat prin C.C.S.D., a atacat cu recurs sentința menționată, întemeindu-și criticile pe prevederile art. 304 pct. 9 și 3041 C. proc. civ.
în motivarea căii de atac, recurentul - pârât a susținut că în mod greșit a fost respinsă excepția de nelegalitate a dispoziției din 27 decembrie 2005, emisă de Primarul Municipiului București, ca inadmisibilă. în opinia sa, dispoziția de primar reprezintă un act administrativ, care poate fi atacat, indirect, pe cale de excepție, la instanța de contencios administrativ, pentru că, de vreme ce dispozițiile emise de autoritățile administrației publice locale în executarea Legii nr. 10/2001 sunt supuse controlului de legalitate exercitate de prefect, înseamnă că sunt acte administrative și pot forma obiect al excepției de nelegalitate.
Un alt argument, în sensul caracterizării dispoziției emise de primar, ca fiind un act administrativ, este caracterul executoriu al acesteia, datorat faptului că este emis de o autoritate a administrației publice, ceea ce îi conferă valoare obligatorie pentru orice persoană căreia i se adresează.
Cu privire la încălcarea termenului rezonabil, recurentul a susținut că în mod netemeinic și nelegal, instanța de fond a admis cererea reclamantei și a dispus obligarea sa la emiterea deciziei, fără a se ține cont de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entități, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluționare a cererilor.
în ceea ce privește Dosarul de despăgubire, a fost parcursă etapa transmiterii și înregistrării dosarului, dar în cadrul etapei analizării documentației, s-a constatat lipsa de titlu pentru diferența de teren de de 14,90 m.p. (444,90 m.p.- 430 m.p.), fiind solicitat Primăriei Municipiului București prin adresa din 03 septembrie 2010, comunicarea modalității de preluare a acestei diferențe de teren.
în ceea ce privește admitere a petitului având ca obiect obligarea autorității recurente la transmiterea Deciziei la Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, recurentul invocă pe de o parte nemotivarea de către instanța de fond a acestui capăt al cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte lipsa de temei legal, iar pe fond, nelegalitatea acestei soluții în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 81/2007 și art. 181 din H.G. nr. 1095/2005.
Intimata- reclamantă nu a formulat întâmpinare potrivit art. 308 alin. (2) C. proc. civ.
II. Considerentele înaltei Curți asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul - pârât și a prevederilor art. 3041C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1.Argumente de fapt și de drept relevante
Intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul din București.
Prima instanță a stabilit corect situația de fapt, concluzionând cu temei că în cauză s-a depășit termenul rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire.
în consecință, în mod legal a fost obligată C.C.S.D. să parcurgă etapele procedurii administrative reglementate de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu finalitatea indicată la alin. (7) al acestui text, respectiv emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Cu privire la excepția de nelegalitate a dispoziției emise de entitatea notificată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Excepția de nelegalitate reglementată în art. 4 din Legea nr. 554/2004 poate avea ca obiect numai acte administrative unilaterale supuse regimului contenciosului administrativ, adică actele juridice care întrunesc dubla condiție de a se încadra în definiția actului administrativ, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeași lege și de a fi susceptibile să fie supuse controlului de legalitate în temeiul Legii nr. 54/2004 și pe calea unei acțiuni directe.
Dispoziția prin care entitatea deținătoare, indiferent de forma juridică a acesteia, soluționează o notificare privind restituirea unui imobil preluat abuziv, în temeiul Legii nr. 10/2001, este un act juridic civil supus contestării la secția civilă a Tribunalului, conform art. 26 din actul normativ menționat, neputând face obiect al controlului instanței de contencios administrativ prin intermediul excepției de nelegalitate.
împrejurarea că, în temeiul unor prevederi speciale și exprese ale legii, prefectul exercită controlul de legalitate asupra deciziilor sau dispozițiilor emise de autoritățile publice locale care au calitatea de entități deținătoare, în sensul Legii nr. 10/2001, nu schimbă natura juridică a actului respectiv, nefiind de acceptat o interpretare potrivit căreia deciziile sau dispozițiile prin care se stabilește dreptul la măsuri reparatorii să fie calificate ca fiind civile sau administrative exclusiv în raport cu calitatea de subiect de drept public sau privat a entității deținătoare.
Cu privire la încălcarea principiului termenului rezonabil.
Recurentul - pârât, în esență, a motivat neemiterea titlului de despăgubire prin identificarea lipsei dovezilor privind modalitatea de preluare a diferenței de teren de 14,90 m.p.
Judecătorul fondului a apreciat însă corect că, în contextul în care, potrivit art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, C.C.S.D. are doar atribuția de a verifica legalitatea respingerii cererii de restituire în natură, intervalul de timp în care, în cazul de față, nu a fost îndeplinit nici un act în procedură Legii nr. 247/2005 nu poate fi calificat ca fiind rezonabil.
într-adevăr, complexitatea etapelor procedurale reglementate în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 constituie doar unul dintre criticile de apreciere a respectării termenului rezonabil , neputând constitui o justificare rezonabilă pentru o conduită arbitrară, de totală pasivitate, a autorității public , în condițiile în care principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil constituie o garanție a caracterului echitabil al procedurilor administrative și judiciare.
Or, în speță, din înscrisurileadministrate rezultă că, deși dosarul și documentația aferentă au fost înregistrate de Secretariatul C.C.S.D. în cursul anului 2007, primul demers în vederea completării dosarului a fost efectuat, prin adresa din 03 septembrie 2010, după înregistrarea cererii de chemare în judecată la Curtea de Apel București.
în plus, instanța de control judiciar constată că acest demers, efectuat de C.C.S.D., care a susținut că nu există dovada trecerii în proprietatea statului a diferenței de teren de 14,90 mp., astfel că nu poate emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, nu numai că excede atribuțiilor prevăzute de art. 16 alin. (4) și (5) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, dar ignoră cu totul prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora:
Art. 22 "(1) în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive
(2) în aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar".
Cu privire la obligația pârâtului de a remite decizia privind titlu de despăgubire către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul A.N.P.R.
Instanța de recurs va înlăturat criticile referitoare la greșita și nelegala admitere a acestui capăt de cerere, față de împrejurarea că obligația de remitere a deciziei privind titlu de despăgubire către Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar din cadrul A.N.P.R. reprezintă doar un act material premergător luării deciziei privind emiterea titlului de plată, act juridic care urmează a fi emis cu respectarea dispozițiilor legale în materie, respective a dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007 și art. 181din H.G. nr. 1095/2005, precum și a art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010.
2.Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004 a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 253/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2450/2012. Contencios → |
|---|
