ICCJ. Decizia nr. 234/2012. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 234/2012
Dosar nr. 37829/299/2009
Şedinţa publică de la 19 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanțele cauzei
Obiectul acțiunii
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti la data de 05 noiembrie 2009, reclamantul B.V. a solicitat admiterea cererii de redobândire a cetăţeniei române prin naştere şi recunoaşterea acestei cetăţenii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că tatăl şi bunicii săi au fost deportaţi din satul natal H., raionul F. la o aşezare specială din regiunea K. din fosta Uniune Sovietică. Au deţinut cetăţenia română care din motive neimputabile şi fără voia lor le-a fost retrasă de regimul totalitar sovietic.
După deportare, părinţii săi nu aveau dreptul să se întoarcă în satul natal şi s-au stabilit în satul S. unde s-a născut reclamantul.
La termenul de judecată din 04 martie 2010, a fost depusă cerere precizatoare şi modificatoare, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru cetăţenie să-i acorde cetăţenie română, în condiţiile art. 101 din Legea nr. 21/1991.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale, excepţia prematurităţii acţiunii faţă de dispozițiile art. 11-20 din Legea nr. 21/1991 care stabilesc că cererile de acordare ori de redobândire a cetăţeniei române formulate în temeiul art. 101 se adresează Comisiei pentru cetăţenie, se depun la sediul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie ori la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, însoţite de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.
De asemenea, a fost invocată excepţia inadmisibilităţii motivată pe aceleaşi dispoziţii legale şi considerente de fapt ca şi excepţia prematurităţii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 12195 din 10 iunie 2010, Judecătoria sector 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin întâmpinarea formulată ulterior declinării de competenţă, pârâta a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, având în vedere că pentru soluţionarea cererii reclamantului s-a stabilit prin lege competenţa în favoarea unei autorităţi administrative ce nu desfăşoară activitate jurisdicţională, fiind invocate dispozițiile art. 17, art. 18 alin. (2), art. 19 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 21/1991.
A fost reiterată excepţia prematurităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Cu privire la cele trei excepţii invocate de pârâtă – excepţia necompentenţei generale a instanţelor judecătoreşti, excepţia inadmisibilităţii şi excepţia prematurităţii, Curtea a constatat că în motivarea acestora sunt invocate aceleaşi aspecte de fapt şi aceleaşi dispoziţii legale care vizează admisibilitatea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, astfel încât, a calificat excepţia prematurităţii şi excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti ca fiind excepţia inadmisibilităţii, urmând să analizeze în cauză o singură excepţie referitoare la inadmisibilitatea acţiunii.
2. Hotărârea Curții de Apel
Prin sentința nr. 1316 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii și, pe cale de consecință, a respins acţiunea formulată de reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a apreciat că este întemeiată excepţia inadmisibilității acțiunii, având în vedere că reclamantul s-a adresat direct instanţei judecătoreşti, solicitând obligarea Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie să îi acorde cetăţenia română, în condiţiile art. 11 din Legea nr. 21/1991, fără ca, anterior sesizării instanţei să parcurgă procedura care este reglementată de acest act normativ pentru redobândirea cetăţeniei române.
Din probele administrate în cauză, Curtea a constatat că reclamantul nu a adresat pârâtei o cerere de redobândire a cetăţeniei române întemeiată pe dispozițiile art. 11 din Legea nr. 21/1991, ci s-a adresat direct instanţei pentru ca pârâta să îi acorde cetăţenia română.
Curtea a mai reținut că în răspunsul la întâmpinare, reclamantul a susținut că, pentru îndeplinirea procedurii prealabile, s-a adresat Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie prin persoana a doi mandatari cu două cereri de audienţă la directorul instituţiei, cereri care nu au fost onorate, registratorii din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie refuzând înregistrarea cererii sale şi, cu toate că s-a adresat instituţiei prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire prin care a reiterat cererea, actele i-au fost restituite prin poştă.
Curtea a apreciat că aceste susţineri nu sunt relevante în soluţionarea cauzei, nefiind de natură să justifice sesizarea instanţei fără parcurgerea procedurii speciale reglementate de prevederile Legii nr. 21/1991, reținând că, în cazul în care s-a refuzat primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române şi a actelor ataşate acesteia, reclamantul avea posibilitatea, dacă aprecia că este un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, să solicite instanţei de contencios administrativ obligarea pârâtei să primească şi să înregistreze cererea sa.
În speţă, Curtea a apareciat că nu are de analizat temeinicia susţinerilor din răspunsul la întâmpinare, respectiv dacă Autoritatea Naţională pentru Cetăţenie a refuzat sau nu primirea cererii reclamantului, ci are de stabilit dacă reclamantul a parcurs sau nu procedura specială de soluţionare a cererilor de redobândire a cetăţeniei române instituită prin Legea nr. 21/1991.
Or, reclamantul nu a parcurs această procedură, situaţie în care instanţa a constatat că nu poate proceda la examinarea cererii reclamantului privind redobândirea cetăţeniei române, Legea nr. 21/1991 conferind instanţei de contencios administrativ doar competenţa de a analiza legalitatea ordinului respingere a cererii de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române.
3. Recursul formulat de reclamant
Împotriva sentinţei nr. 1316 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul B.V., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în condiţiile art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea căii de atac, recurentul a susținut că instanţa de fond, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, nu a exercitat rol activ și a încălcat dreptul la un proces echitabil, necenzurând excesul de putere de care a dat dovadă pârâtul.
Recurentul a afirmat că nu a contestat faptul că pe rolul Autorității Naționale pentru Cetățenie nu se afla înregistrată cererea de acordare a cetățeniei, însă, consideră că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, în condițiile în care s-a invocat vătămarea într-un drept legitim, recunoscut prin art. 51 din Constituția României privind dreptul la petiționare, aspect ce atrăgea în opinia sa, aplicarea procedurii contenciosului administrativ.
S-a solicitat casarea sentinței și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată.
4. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata – pârâtă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei ca fiind legală şi temeinică.
II.Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, cât şi sub toate aspectele, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1.Argumente de fapt şi de drept relevante
Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, recurentul – reclamant B.V. a solicitat instanței de contencios administrativ să oblige intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Cetățenie să-i acorde cetățenia română, în condițiile art. 101 din Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Prin sentința atacată, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității acțiunii, respingând, pe cale de consecință, acțiunea ca inadmisibilă, reținând faptul că reclamantul nu a parcurs procedura specială reglementată de Legea nr. 21/1991, adresând-se direct instanței pentru ca pârâta să îi acorde cetăţenia română.
Contrar criticilor recurentului, Înalta Curte apreciază, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și față de prevederile din Legii nr. 21/1991 privind cetățenia română, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a căror incidență a fost corect examinată, că este corectă premiza legală ce a stat la baza raţionamentului instanţei de fond în soluţionarea excepţiei inadmisibilității acțiunii.
Potrivit art. 5 din Constituție ,, cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în condițiile prevăzute de legea organică”.
Regimul juridic al cetăţeniei române este reglementat prin lege organică – Legea nr. 21/1991 republicată, cu modificările și completările ulterioare, de la dispoziţiile imperative ale căruia nu se poate deroga, partea interesată fiind obligată să urmeze procedura stabilită prin acest act normativ, nefiind admisă recurgerea la o altă procedură, cu consecinţa eludării legii.
Art. 2 din lege prevede că „Modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române sunt prevăzute de prezenta lege”, legea reglementând şi procedura acordării cetăţeniei române.
Astfel, potrivit art. 101 din lege, descendenților până la gradul III ai persoanelor care au dobândit cetățenia română prin naștere sau adopțieși care au pierdut-o din motive neimputabile lor ori această cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor, li se poate acorda cetățenia română, cu posibilitatea păstrării cetățeniei străine și stabilirea domiciliuluii în țară sau menținerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c) și e) din aceeași lege.
Însă, potrivit Capitolului III, art. 11-20 din lege, cererile de acordare ori de redobândire a cetățeniei române, formulate în temeiul art. 101, se adresează Comisiei pentru cetățenie, ori la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, însoțite de acte care dovedesc îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și se aprobă prin ordin al Președintelui acestei autorități.
Așadar, cetățenia română se poate acorda în temeiul art. 101 din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată cu modificările și completările ulterioare, temei de drept invocat de recurent, numai în baza unei cereri adresate Comisiei pentru cetățenie din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie.
În speță, recurentul s-a adresat direct instanței de judecată, solicitând obligarea pârâtei să-i acorde cetățenia română, fără ca în prealabil să depună cerere la această instituție și să parcurgă procedura prevăzută de lege pentru soluționarea unei astfel de cereri.
Pe acest aspect, considerentele primei instanţe sunt elocvente şi pertinente, relevanță prezentând și poziția recurentului care nu a negat că pe rolul Autorității Naționale pentru Cetățenie nu se afla înregistrată cererea sa de acordare a cetățeniei române.
Prin urmare, criticile recurentului referitoare la lipsa de rol activ a instanței și încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin necenzurarea refuzului nejustificat al pârâtei de a înregistra cererea de acordare a cetățeniei române, având drept consecință vătămarea dreptului la petiționare, prevăzut de art. 51 din Constituție, sunt nefondate, în condițiile în care, o asemenea cerere nu a format obiectul controlului exercitat de instanţa de contencios administrativ.
Mai mult decât atât, în mod corect, instanța de fond a reținut că din moment ce recurentul-reclamant nu a parcurs procedura specială de redobândire a cetățeniei române expres prevăzută de Legea cetățeniei române nr. 21/1991, nu putea examina acțiunea pe fond, întrucât legea cetățeniei române conferă instanței de contencios administrativ doar competența de a analiza legalitatea ordinului de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetățeniei române, iar în cazul în care s-a refuzat primirea cererii de redobândire a cetățeniei române, reclamantul avea posibilitatea, dacă aprecia că este un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 să solicite instenței de contencios administrativ obligarea pârâtei să primească și să înregistreze cererea sa.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinţei, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 8, 9 şi 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de B.V. împotriva sentinței nr. 1316 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2318/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2435/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
