ICCJ. Decizia nr. 2443/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2443/2012
Dosar nr. 1014/1/2012
Şedinţa publică de la 17 mai 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 27 mai 2009, reclamanta A.P. SRL a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti, anularea:
- Raportului de inspecţie fiscală din 15 septembrie 2008, comunicat la aceeaşi dată;
- Raportului de inspecţie fiscală din 8 decembrie 2008, comunicat la aceeaşi dată şi a Deciziei de impunere nr. 25 din 18 decembrie 2008.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că în perioada 17 iunie 2008 - 23 iunie 2008 s-a desfăşurat o inspecţie fiscală, perioada de verificare fiind 23 februarie 2006 - 31 mai 2008. La finalul inspecţiei fiscale s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală din data de 15 septembrie 2008 ("primul RIF") şi înregistrat la societate cu nr. 18 din 25 septembrie 2008.
Organul de inspecţie fiscală a reţinut ca societatea nu a plătit accize pentru combustibil eliberat pentru consum, în cuantum principal de 32.256 RON şi a calculat majorări de întârziere de 26.373 RON. Modul de calcul al obligaţiei principale suplimentare nu este indicat.
Ulterior, societăţii i s-a comunicat un nou raport de inspecţie fiscală datat 8 decembrie 2008 ("al doilea RIF") întocmit cu privire la aceeaşi perioadă de verificare, respectiv 23 februarie 2006 - 31 mai 2008, şi cu privire la acelaşi obiect.
Organul de inspecţie fiscală a reţinut în al doilea RIF că societatea a deţinut produse accizabile în afara regimului suspensiv şi a stabilit că datorează pentru perioada 23 februarie 2006 - 31 mai 2008 accize în valoare de 4.199.543 RON, luându-se în considerare un curs leu/euro de 3,9378 RON, precum şi penalităţi aferente acestora în valoare de 3.981.167 RON.
Inspectorii fiscali au reţinut ca societatea a comercializat combustibil aeronave, schimbând destinaţia produsului şi a stabilit că datorează accize în valoare de 849.117 RON, stabilite luându-se în considerare un curs leu/euro de 3,5334, pentru data de 31 octombrie 2007, precum şi penalităţi aferente acestora în valoare de 280.209 RON.
La data de 18 decembrie 2008 s-a emis Decizia de Impunere nr. 25 (Decizia de impunere), împotriva căreia societatea a formulat contestaţia administrativa înregistrată cu nr. 280 din 7 ianuarie 2009, admisă parţial de către Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin Decizia nr. 238 din 03 iulie 2009 (Decizia de soluţionare).
Împotriva Deciziei de soluţionare Societatea a formulat acţiunea înregistrată în Dosarul nr. 4818/2/2009, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, soluţionată prin Sentinţa nr. 2297/2010.
La data de 17 septembrie 2009, reclamanta SC A.P. SRL a formulat cerere precizatoare şi completatoare a acţiunii iniţiale solicitând şi anularea Deciziei nr. 238 din 03 iulie 2009 prin care s-a soluţionat contestaţia sa înregistrată la A.N.A.F. sub nr. 906264 din 28 ianuarie 2009, solicitând admiterea în integralitate a contestaţiei sale.
Prin această decizie, a fost admisă în parte contestaţia reclamantei, pentru suma totală de 541.598 RON, din care suma de 278.028 RON reprezintă accize şi suma de 263.570 RON reprezintă majorări de întârziere aferente, a fost desfiinţată parţial decizia pentru regularizarea Situaţiei nr. 25 din 18 decembrie 2008, pentru suma totală de 1.129.326 RON, din care suma de 849.117 RON reprezintă accize şi suma de 280.209 RON reprezintă majorări de întârziere aferente, fiind respinsă ca neîntemeiată contestaţia pentru suma totală de 7.639.112 RON, din care suma de 3.921.515 RON reprezintă accize şi suma de 3.717.597 RON reprezintă majorări de întârziere aferente.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei în şedinţa publică din data de 10 martie 2010, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat instanţei respingerea acţiunii reclamantei precizată şi completată.
Prin Sentinţa nr. 2297 din 12 mai 2010 Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia lipsei de interes privind contestarea pct. 3 din Decizia nr. 238 din 3 iulie 2009 emisă de A.N.A.F..
A admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A.P. SRL în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti şi a dispus anularea parţială a Deciziei nr. 238 din 3 iulie 2009 emisă de A.N.A.F., a Deciziei de impunere nr. 25 din 18 decembrie 2008 şi a Raportului de inspecţie fiscală din 8 decembrie 2008, în ceea ce priveşte obligaţia stabilită în sarcina reclamantei, de plată a sumei de 3.921.515 RON cu titlu de accize şi 3.717.596 RON majorări de întârziere aferente, exonerând reclamanta de obligaţia de plată a acestora.
A respins totodată excepţia inadmisibilităţii contestării sumei de 3.717.597 RON reprezentând majorări de întârziere şi a admis excepţia lipsei de interes privind contestarea pct. 2 din Decizia nr. 238 din 3 iulie 2009 emisă de A.N.A.F., respingând în consecinţă acest capăt de cerere.
A respins cererea privind anularea Raportului de inspecţie fiscală din 15 septembrie 2008, precum şi cererea privind anularea pct. 3 din Decizia nr. 238 din 3 iulie 2009 emisă de A.N.A.F.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs SC A.P., A.N.A.F. şi A.N.V. prin D.R.A.O.V. Bucureşti.
Prin Decizia nr. 5138 din 3 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de SC "A.P." SRL Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 2297 din 12 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
A admis recursurile declarate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Autoritatea Naţională a Vămilor prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
A casat sentinţa recurată şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de recurs a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la recursul formulat de societatea comercială reclamantă, respectiv criticile privind RIF fără număr din data de 15 septembrie 2008 prin care, pentru perioada 23 februarie 2006 - 31 mai 2008, au fost calculate obligaţii fiscale în sumă de 58.629 RON (32.256 RON accize şi 26.373 RON accesorii) a apreciat că sunt neîntemeiate, întrucât acest act nu a produs efecte juridice, nefiind însuşit de persoana competentă, instanţa de fond reţinând în mod judicios că din punct de vedere juridic, acesta nici nu există, existenţa sa materială neavând valoare juridică, respingând cererea de anulare.
De altfel, a constatat Înalta Curte, însăşi societatea comercială, prin cererea "precizatoare şi completatoare" a cerut anularea Deciziei nr. 238/2009 şi admiterea în totalitate a contestaţiei administrative (prin care solicitase anularea deciziei de impunere şi exonerarea de obligaţiile bugetare stabilite suplimentar prin această decizie).
Referitor la soluţia dată cu privire la pct. 3 din Decizia nr. 238/2009 s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod judicios că societatea comercială, faţă de soluţia adoptată de organul fiscal prin pct. 3 al Deciziei nr. 238/2009, nu a prezentat niciun motiv de nelegalitate şi, mai mult, nu a mai justificat niciun drept sau interes legitim care să-i fi fost vătămat prin soluţia respectivă, decizia de impunere fiind desfiinţată pentru suma de 1.129.326 RON.
Cu privire la recursurile formulate de autorităţile fiscale, instanţa de recurs Înalta Curte a reţinut că sunt întemeiate.
Societatea comercială recurentă a fost înfiinţată ca urmare a divizării SC "M.R.C." SRL, de la care, la 23 februarie 2006 a preluat active şi pasive, între care şi un stoc de produse accizabile constând în combustibil pentru aviaţie care, potrivit fişelor de magazie, au intrat în depozitele sale începând cu 24 februarie 2006, obţinând Autorizaţia de utilizator final nr. 1160 din 15 martie 2006 şi Autorizaţia de antrepozit fiscal nr. KO 0102623DD01 din 28 februarie 2007.
Organele fiscale au constatat că societatea comercială reclamantă la data preluării stocului de combustibil şi valorificării acestuia, nu deţinea autorizaţie de utilizator final, situaţie în care au calculat, stabilit şi menţinut obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 7.639.112 RON, adică 3.921.515 RON accize şi 3.717.597 RON accesorii.
Potrivit art. 165 din Codul fiscal "acciza este exigibilă în momentul eliberării pentru consum sau când se constată pierderi sau lipsuri de produse accizabile", precum şi că potrivit art. 166 alin. (1) lit. e), eliberarea pentru consum reprezintă între altele şi "orice deţinere în afara regimului suspensiv a produselor accizabile care nu au fost introduse în sistemul de accize, în conformitate cu prezentul titlu".
Or, pentru a beneficia de regimul suspensiv de plată a accizelor, era necesar ca societatea comercială să fi deţinut autorizaţia de utilizator final şi, respectiv, autorizaţia de antrepozit fiscal.
Totodată, Înalta Curte a reţinut că, în mod greşit prima instanţă a apreciat că societatea comercială, preluând de la antecesoarea sa stocul de combustibil, a preluat şi drepturile pe care aceasta le avea în legătură cu stocul respectiv de combustibil, "inclusiv dreptul de a deţine şi comercializa produsele accizabile în aceleaşi condiţii în care acestea ar fi fost comercializate de M.R.C. SRL" având în vedere prevederile art. 184 alin. (1) din C. fisc. potrivit cărora "autorizaţiile sunt emise numai pentru antrepozitarii autorizaţi numiţi şi nu sunt transferabile", de unde rezultă că până la datele la care societatea comercială a dobândit Autorizaţia de utilizator final nr. 1160 din 15 martie 2006 şi Autorizaţia de antrepozit fiscal nr. R00102623 DD01 din 28 februarie 2007, aceasta nu a putut beneficia de drepturile şi situaţiile conferite prin acestea.
2. Contestaţia în anulare formulată
Împotriva hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, SC " P.A." SA Otopeni, în calitate de succesoare a SC "A.P." SRL a formulat contestaţie în anulare.
În cadrul contestaţiei în anulare a fost prezentată soluţionarea cauzei în faţa instanţei de fond şi în recurs, iar ca motiv al contestaţiei în anulare a fost invocat art. 318 C. proc. civ., respectiv eroarea materială.
S-a apreciat că instanţa de recurs a săvârşit o "greşeală materială" pentru că nu a observat cererea completatoare depusă la dosar şi nici argumentele indicate cu privire la încălcările normelor de procedură fiscală în prezenta cauză.
Prima ipoteză a art. 318 C. proc. civ. are în vedere greşeli materiale evidente în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi revendicate greşeli de judecată şi ea este aplicabilă speţei pentru că dezlegarea dată cererii de recurs este consecinţa neobservării şi necercetării argumentelor în fapt şi în drept formulate prin cererea iniţială, astfel cum a fost completată ulterior (neobservarea unor acte din dosar şi a unor apărări indicate în cererea introductivă, cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată).
Atât argumentele invocate de societate prin cererea completatoare cu privire la erorile de calcul (referitoare la majorările de întârziere şi la stocul real de produse) cât şi susţinerile indicate cu privire la încălcările normelor de procedură fiscală, erau de natură să conducă instanţa de recurs la o soluţie diametral opusă, aşa încât această condiţie de admisibilitate a contestaţiei este îndeplinită.
În cadrul motivelor contestaţiei în anulare au fost reluate argumentele invocate prin cererea completatoare şi argumentele de ordin procedural care trebuie avute în vedere de instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare.
După analizarea motivelor contestaţiei în anulare, aceasta va fi respinsă pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Art. 318 alin. (1) C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială, iar potrivit acestui text, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
În speţă, contestaţia în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., respectiv că dezlegarea dată de instanţa de fond este rezultatul unei greşeli materiale.
Noţiunea de "greşeală materială", în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., se referă la aspecte formale ale judecăţii, constând în confundarea unor date sau elemente materiale evidente, pentru verificarea acestora nefiind necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie interpretată extensiv şi nu se poate considera că eventuale greşeli de judecată ar putea fi îndreptate pe calea contestaţiei în anulare reglementată de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.
În cauză, contestatoarea apreciază ca fiind greşeală materială faptul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat sau nu a observat cererea precizatoare şi argumentele indicate cu privire la încălcările normelor de procedură fiscală, dar acestea nu sunt aspecte de natură formală ci ţin de fondul cauzei pentru că nu se referă la confundarea unor date sau elemente materiale pentru a fi considerate greşeli materiale, în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi, de aceea, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC "P.A." SA Otopeni Ilfov împotriva Deciziei nr. 5138 din 3 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2452/2012. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2404/2012. Contencios → |
|---|
