ICCJ. Decizia nr. 2483/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2483/2012
Dosar nr. 595/33/2011
Şedinţa publică de la 18 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1.Obiectul acţiunii.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, reclamanţii T.J. şi T.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat obligarea autorităţii pârâte la numirea unui evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru imobilele-terenuri evidenţiate în Hotărârea nr. 205/Alba-Iulia/913-915 din data de 30 martie 2010 emisă de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, precum şi emiterea în favoarea reclamanţilor a deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin hotărârea nr. 205/Alba-Iulia/913-915 din 30 martie 2010 s-a dispus reconstituirea dreptului lor de proprietate prin acordarea de despăgubiri asupra unor bunuri imobile proprietatea antecesorilor lor şi deşi hotărârea a fost transmisă către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la data de 15 iulie 2010, dosarul a fost ulterior restituit Comisiei locale pentru completarea cu alte înscrisuri.
2.Hotărârea Curţii de apel.
Prin sentinţa nr. 392 din 30 iunie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis cererea formulată de reclamanţii T.J. şi T.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să numească un evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite pentru imobilele terenuri evidenţiate în Hotărârea nr. 205/Alba Iulia/913-915 din data de 30 martie 2010 emisă de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Totodată, Curtea de apel a obligat pârâta să emită pentru reclamanţi decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilele terenuri evidenţiate în Hotărârea nr. 205/Alba Iulia/913-915, ţinând cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare, precum şi la cheltuieli de judecată în sumă de 1.633,68 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că pârâta, prin returnarea dosarelor reclamanţilor cu motivarea că pentru terenurile ocupate cu construcţii la data preluării nu se acordă despăgubiri, a încălcat prevederile art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene privind Drepturile Omului, reclamanţii fiind lezaţi în dreptul lor de a încasa despăgubiri pentru imobilul revendicat, prin refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de a le soluţiona cererea într-un termen rezonabil.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că, deşi reclamanţii sunt îndreptăţiţi în a avea o speranţă legitimă la obţinerea unei indemnizaţii, interesul lor patrimonial suficient de important şi recunoscut pentru a constitui un bun aflat sub protecţia instituită de art. 1 din protocolul nr. 1, prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii lor, autoritatea administrativă încalcă reclamanţilor dreptul la respectarea bunurilor lor.
Judecătorul fondului a reţinut că prin emiterea actului administrativ atipic, refuzul, pe ideea dreptului de apreciere, este încălcat dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor, în sensul definit de art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenţiei.
În fine, prima instanţă a constatat referitor la lipsa documentelor din dosarul reclamanţilor ce ar fi împiedicat desfăşurarea procedurii, că cererea de completare a documentaţiei este datată cu data de 05 aprilie 2011, deci în timpul judecării cauzei, existând astfel temerea că acest demers a fost justificat, în principal, de faptul acţionării în judecată a pârâtei.
3. Recursul declarat de pârât.
Împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs de Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 299 şi 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât susţine că instanţa de fond a omis să facă aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care consacră rolul activ al judecătorului şi astfel nu a analizat în mod complet situaţia de fapt cu privire la dosarul reclamanţilor, pronunţând o hotărâre cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a făcut o expunere rezumativă a principiilor etape care trebuie parcurse în cadrul procedurii administrative prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 insistând asupra faptului că dosarele privind despăgubirile care se cuvin foştilor proprietari, moştenitorilor acestora trebuie să conţină întreaga documentaţie care a stat la baza validării cererii de reconstituire a dreptului de proprietate.
În opinia recurentului-pârât terenurile având categoria de folosinţă curţi-construcţii fac obiectul Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi nu obiectul legilor fondului funciar, iar acordarea de despăgubiri în temeiul legilor fundului funciar pentru terenurile intravilane care nu pot fi restituite în natură este posibilă doar atunci când acestea au avut la data deposedării sau au în prezent categoria de folosinţă agricolă sau forestieră.
Pentru terenurile intravilane care nu au avut şi nu au categoria de folosinţă agricolă, apreciază că nu pot fi acordate măsuri compensatorii în baza legilor din domeniul restituii proprietăţii funciare.
În aceste condiţii arată că dosarele de acordare a despăgubirilor au fost date retur Comisiei Judeţene de fond funciar Alba în vederea completării şi întocmirii acestora conform prevederilor legale în materia fondului funciar prin procesul-verbal cu nr. 2422/ SCFF din 07 aprilie 2011, neputându-se reţine un refuz de soluţionare a cererii reclamanţilor atâta timp cât neparcurgerea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, prevăzută de lege are la bază motive temeinic justificate.
4.Apărările intimaţilor-reclamanţi.
Intimaţii-reclamanţii T.J. şi T.D. au formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ. prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, incistând asupra netemeiniciei motivelor de recurs în care se omite un aspect esenţial în privinţa suprafeţei de teren pentru care sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri, respectiv faptul că această problemă a fost tranşată irevocabil prin hotărâre judecătorească, făcând trimitere în acest sens la sentinţa civilă nr. 3809 din 11 noiembrie 2009 a Judecătoriei Alba Iulia rămasă irevocabilă prin nerecurare.
II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de recurent şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1.Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Acţiunea reclamanţilor are ca temei refuzul pretins nejustificat de efectuare a unei operaţiuni administrative premergătoare deciziei reprezentând titlu de despăgubire, precum şi parcurgerea procedurii administrative reglementate de titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004 şi constă în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea dreptului şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
În cauza de faţă, Înalta Curte a constatat că dosarul reclamaţilor a fost înregistrat la pârât la data de 21 octombrie 2010 având la bază Hotărârea emisă de Comisia locală de fond funciar Alba Iulia, împotriva căreia s-a formulat plângere respinsă irevocabil prin sentinţa civilă nr. 3809 din 1 noiembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în dosar.
În conformitate cu dispoziţiile din titlul VII din Legea nr. 247/2005, procedura administrativă de soluţionare a dosarelor privind acordarea de măsuri reparatorii presupune parcurgerea mai multor etape şi anume: etapa transmiterii şi a înregistrării dosarelor; etapa analizării dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării; etapa evaluării, etapă în care dacă după analizarea dosarului se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă dosarul va fi transmis evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi valorificarea acestui titlu în condiţiile prevăzute de art. 26 din O.U.G. nr. 81/2007 care include în cuprinsul titlului VII din Legea nr. 247/2005, capitolul V, secţiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire”.
În aceste condiţii, verificând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte a constatat că refuzul pârâtei de rezolvare a cererii reclamanţilor se priveşte ca fiind nejustificat, cum în mod corect a apreciat instanţa de fond, admiţând acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă.
Înalta Curte a constatat că reclamantul s-a adresat pârâtei manifestându-şi stăruinţa în soluţionarea cererilor, însă solicitarea a rămas fără soluţionare efectivă, împrejurare care este de natură a-i afecta pe reclamanţi în soluţionarea într-un termen rezonabil a cererilor sale, raportat la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Or, din această perspectivă Înalta Curte reţine că nesoluţionarea cererii formulate de reclamanţi indiferent de motivaţia autorităţii recurente, ar echivala cu o vătămare a acestuia în dreptul consacrat de lege, privind posibilitatea reparării injustiţiilor şi abuzurilor din legislaţia trecută.
Înalta Curte nu poate reţine apărarea autorităţi recurente, reluată ca o critică în recurs privind natura şi suprafaţa de teren la care sunt îndreptăţiţi recurenţii-reclamanţi, întrucât hotărârea Comisiei Judeţene de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost cenzurată prin hotărâre judecătorească menţinută în căile legale de atac şi mai mult autoritatea pârâtă nu are competenţa legală de a exercita controlul asupra dispoziţiilor comisiei prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.
Potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 247/2005 Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea Despăgubirilor verifică numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.
Mai mult motivul de recurs care se referă la faptul că o parte dintre terenurile pentru care s-au acordat despăgubiri au categoria de folosinţă „curţi-construcţii” şi nu au avut (şi nu au nici în prezent) categoria de folosinţă agricolă şi forestieră, nu poate fi reţinut în raport de actele existente la dosar şi Hotărârile comisiei de fond funciar în care se indică doar categoria e folosinţă pe care o are în prezent imobilele, care au fost iniţial cooperativizate şi al căror regim juridic a suferit în timp schimbări fără a afecta dreptul reclamanţilor la reconstituire.
În cuprinsul întâmpinării, intimaţii-reclamanţi fac trimitere la dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 care stipulează că „Foştii proprietari vor fi compensaţi cu o suprafaţă de teren echivalentă în intravilan sau în lipsă, în extravilan, acceptată de ei, iar dacă nu mai există teren, se vor acorda despăgubiri”, ca un argument în plus că sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri aşa cum s-a reţinut prin Hotărârea Comisiei locale de fond funciar.
În acest sens nu se mai poate reţine încălcarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului care nu poate înlocui dreptul de dispoziţie al părţilor, posibilitatea acestora de a propune probe în apărare. În cauză judecătorul fondului a apreciat că reclamanţii au utilizat posibilităţile oferite de normele interne pentru realizarea dreptului lor, fiind îndreptaţi în a avea o speranţă legitimă la obţinerea unei indemnizaţii iar prin nesoluţionarea cererii de autoritatea pârâtă într-un termen rezonabil se încalcă dreptul la respectarea bunurilor lor, apreciind astfel că refuzul de parcurgere a procedurii administrative, este nejustificat, nefiind necesară administrarea altor probe în acest sens.
Aceste elemente constituie argumente pentru păstrarea sentinţei fondului sub aspectul obligării Comisiei la continuarea procedurii administrative prin desemnarea evaluatorului şi emiterea actului administrativ reprezentând titlu de despăgubire în temeiul titlului VII din Legea nr. 247/2005.
2.Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.
Pentru considerentele expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin .(1) din Legea nr. 554/2004 s-a respins recursul de faţă, ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin .(1) C. proc. civ. recurentul-pârât va fi obligat să plătească intimaţilor – reclamanţi cheltuieli de judecată în cuantum de 2.160 lei, constând în onorariu de avocat, conform chitanţei aflate la fila 61 a dosarului de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 392 din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta să plătească intimaţilor-reclamanţi T.J. şi T.D. suma de 2.160 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2481/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2491/2012. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
