ICCJ. Decizia nr. 2476/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2476/2012
Dosar nr. 8540/2/2009
Şedinţa publică de la 18 mai 2012
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta T.A., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat obligarea pârâţilor la eliberarea Raportul de Evaluare prin care a fost stabilit cuantumul despăgubirilor aferent imobilului reprezentând terenul în suprafaţă de 600,00 mp situat în Bucureşti, identificat conform Notei de reconstituire şi titlurile de acordare a despăgubirilor băneşti aferente imobilului reprezentând acelaşi teren.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că potrivit Dispoziţiei nr. 7475 din 12 februarie 2007 Primăria Municipiului Bucureşti,a decis acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru terenul în suprafaţă de 600 m.p., identificat conform Notei de reconstituire.
Reclamanta a mai arătat că deşi în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor e obligată să transmită dosarul evaluatorul sau societăţile de evaluatori desemnate în vederea întocmirii raportului de evaluare, începând cu data de 03 iulie 2007 şi până în prezent A.N.R.P. - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a depus nicio minimă diligentă în vederea soluţionării definitive a dosarului său înregistrat sub nr. 37117/CC, încălcând în mod evident prevederile legale imperative.
La termenul de judecată din 16 februarie 2011, reclamanta a depus o cerere modificatoare prin care a solicitat să i se comunice raportul de evaluare şi decizia privind titlu de despăgubire, iar in caz contrar să soluţioneze instanţa cererea reclamantei şi să se pronunţe pe fondul cererii prin stabilirea despăgubirilor precum şi obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii stabilirii cuantumului despăgubirilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa privind plata despăgubirilor.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.R.P. a invocat excepţia prematurităţii plăţii despăgubirilor.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa nr. 3730 din 25 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia tardivităţii cererii completatoare şi a admis excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pe capătul de cerere privind plata despăgubirilor şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pe capetele de cerere privind eliberarea raportului de evaluare si emiterea titlului de despăgubire si respinge in consecinţa aceste capete de cerere in contradictoriu cu paratele astfel cum s-a precizat.
Totodată, Curtea de apel a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind stabilirea de către instanţa a despăgubirilor şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta T.A., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de Statul Român - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligând Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la desemnarea unui evaluator pentru imobilul compus din teren în suprafaţă de 600 mp situat în Bucureşti, precum şi la emiterea titlului de despăgubire în termen de 30 de zile de la finalizarea evaluării conform legii nr. 247/2005.
Prin aceeaşi sentinţă, Curtea de apel a respins excepţia prematurităţii plăţii despăgubirilor şi a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata despăgubirilor ce vor fi stabilite prin titlu de despăgubire în termen de 30 de zile de la data emiterii titlului de despăgubire.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut, cu privire la excepţia tardivităţii cererii completatoare, invocată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, că acţiunea a fost formulată de reclamanta în contradictoriu cu A.N.R.P. – C.C.S.D., însă nu exista o autoritate publică cu această titulatură, ci exista potrivit dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 două autorităţi cu competenţe diferite în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri în baza acestei legi, astfel că reclamanta nu şi-a completat acţiunea tardiv.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.N.R.P. în privinţa capătului cerere privind evaluarea imobilului, prima instanţă a constatat că aceasta este întemeiată, întrucât reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la evaluarea imobilului teren de 600 mp situat in Bucureşti, iar potrivit art. 16 din Legea nr. 247/2005 A.N.R.P. nu are atribuţii în ceea ce priveşte evaluarea imobilelor pentru care trebuie acordate despăgubiri conform legii nr. 10/2001 şi ale legii sus invocate.
Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor, instanţa de fond a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu are calitate procesuală pasivă, deoarece potrivit dispoziţiilor din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pârâta C.C.S.D. nu are atribuţii privind plata despăgubirilor.
Judecătorul fondului a constatat că este întemeiată excepţia capătului de cerere privind stabilirea de către instanţă a despăgubirilor, deoarece refuzul de soluţionare a unei cereri, în speţă refuzul de a soluţiona cererea de despăgubiri a reclamantei, atrage obligarea autorităţii publice competente să soluţioneze cererea prin emiterea actului administrativ sau să efectueze operaţiuni administrative şi nu la substituirea instanţei în competenţele autorităţii administrative, ceea ce ar presupune încălcarea principiului constituţional al separării puterilor în stat.
Referitor la excepţia prematurităţii, prima instanţă a apreciat că aceasta este neîntemeiată faţă de faptul că reclamanta a depus notificarea pentru acordarea despăgubirilor încă din 2001 şi până în anul 2011, deci mai bine de 10 ani, cererea sa încă nu a fost soluţionată, fiind fără relevanţă că încă nu a fost emis titlul de despăgubire.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reţinut că deşi reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la comunicarea raportului privind evaluarea imobilului, a titlului de despăgubire şi la plata despăgubirilor, totuşi potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005 nu există o obligaţie solidară a pârâţilor nici în ceea ce priveşte evaluarea imobilelor pentru care se acorda despăgubiri ca urmare a imposibilităţii restituirii în natura şi nici în ceea ce priveşte plata respectivelor sume de bani ce reprezintă despăgubiri.
Prin urmare, instanţa de fond a constatat că potrivit Legii nr. 247/2005 pârâta C.C.S.D. este obligată emită titlul de despăgubire în termen de 30 de zile de la finalizarea evaluării, iar pârâta A.N.R.P. este obligată potrivit dispoziţiilor art. 18 alin. (1) la emiterea titlului de plata, iar ulterior la plata despăgubirilor.
3. Recursurile formulate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Statul Român-prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a criticat hotărârea instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică, arătând că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii, atunci când a obligat A.N.R.P. ca după emiterea titlului de proprietate să emită titlul de conversie.
A precizat că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 cuprinde mai multe etape. A arătat că numai după întocmirea raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, deci nu a titlului de proprietate, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
S-a arătat că ulterior emiterii titlului de despăgubire, titularul acestuia va valorifica acest titlu prin formularea unei opţiuni în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Recurenta a criticat soluţia dată de instanţa de fond cu privire la excepţia de prematuritate a emiterii titlului de conversie.
A precizat că pentru a se emite titlul de conversie de către A.N.R.P., în urma opţiunii formulate, persoanele îndreptăţite trebuie să fie titulare a unor titluri de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, însă s-a precizat că reclamantul din prezenta cauză nu este titularul unui titlu de despăgubire. S-a apreciat astfel că solicitarea reclamantului de emitere a titlurilor de conversie este prematură.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând modificarea ei în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii reclamantei.
În motivarea recursului declarat se arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cauzei fără să ţină seama de particularităţile cauzei, de complexitatea procedurii administrative impuse prin art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi de normele administrative emise pentru stabilirea ordinii de soluţionare a dosarelor prin Decizia nr. 2815/2008, prin care autoritatea emitentă a căutat să asigure egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire.
S-a precizat că autoritatea va emite decizia reprezentând titlul de despăgubire numai după parcurgerea etapei evaluării din procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
II. Considerentele înaltei Curţi asupra recursurilor
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursurilor declarate, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul Comisiei Centrale ca nefondat şi va admite excepţia de prematuritate invocată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
În consecinţă, recursul acestei autorităţi va fi admis, fiind respinsă acţiunea reclamatei, în contradictoriu cu această autoritate, ca prematur formulată, pentru considerentele ce urmează:
În conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, sunt proceduri complexe, care cuprind mai multe etape distincte.
Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit asupra excepţiei prematurităţii emiterii titlului de plată, întrucât în procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, numai după emiterea titlului de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în urma opţiunii înregistrate se va emite titlul de plată.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 247/2005, titlul VII şi dispoziţiilor H.G. nr. 128/2008 emiterea titlurilor de plată şi plata despăgubirilor se va face în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, în termen de 15 zile de la data existenţei disponibilităţilor băneşti în contul A.N.R.P., asigurându-se astfel egalitate de tratament a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie.
Pentru aceste considerente, înalta Curte constată că cererea reclamantei de emitere a titlului de plată este prematur formulată, nefiind parcursă întreaga procedură pentru emiterea titlului de despăgubire. Numai după emiterea acestui titlu, în urma opţiunilor formulate se va trece la etapa emiterii titlului de plată de A.N.R.P.
Cu privire la recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa de control judiciar reţine că intimata-reclamantă a invocat refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, respectiv cererea formulată în contradictoriu cu C.C.S.D., de a se emite decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul notificat şi identificat în cererea introductivă.
Calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri i-a fost recunoscută prin Dispoziţia nr. 7475 din 12 februarie 2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, prin care i-au fost acordate măsuri reparatorii.
Înalta Curte constată că reclamanta a început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii acestuia prin notificarea formulată în anul 2001, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor emisă în 12 februarie 2007, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat sub nr. 37117/CC la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistenţă concluziei la care a ajuns prima instanţă, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce la concluzia că autoritatea publică este îndreptăţită să determine ea însăşi acest interval de timp, întrucât este necesar ca deciziile, care reprezintă titluri de despăgubiri, să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum s-a pronunţat în mod constant şi instanţa supremă.
Deşi argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005, care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entităţi (organe investite cu soluţionarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a situaţiei litigioase a intimaţilor.
Termenul rezonabil priveşte atât durata procedurilor administrative preliminare, cât şi timpul necesar finalizării procedurilor judiciare propriu-zise şi de executare a hotărârilor judecătoreşti, astfel că Statul român avea obligaţia de a organiza astfel funcţionarea puterilor sale, încât să răspundă acestor cerinţe şi persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 C.E.D.O.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite discreţionare, de pasivitate, a autorităţilor publice.
Atunci când Statul Român şi-a asumat obligaţia de a compensa prin măsuri reparatorii persoanele al căror drept de proprietate a fost încălcat de statul comunist prin preluarea abuzivă a imobilelor, era dator să stabilească măsuri legislative adecvate, transparente, coerente, care să asigure punerea în aplicare a procedurilor administrative de restituire a imobilelor, sau de plată a despăgubirilor într-un termen rezonabil, pentru persoanele cărora li s-a recunoscut dreptul la restituire sau la despăgubiri şi care astfel au devenit posesoarele unui „bun"; în sensul art. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens pronunţându-se Curtea de la Strasbourg prin hotărârile Viaşu împotriva României, Katz şi Faimblat din anul 2009.
În speţă, raportat la perioada mai mare de 10 ani, care a trecut de la data declanşării procedurii de restituire a terenului preluat abuziv de statul comunist, de la emiterea notificării în anul 2001, prima instanţă a concluzionat în mod corect că au fost încălcate dispoziţiile art. 6 C.E.D.O. privind dreptul la un proces echitabil, susţinerile recurentei privind nesocotirea criteriilor pe baza cărora se apreciază termenul rezonabil, rezultate din jurisprudenţa C.E.D.O., nefiind justificate.
Totodată, reţine că sentinţa primei instanţe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008.
Dispoziţiile art. 20 din Constituţia României şi normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 paragraful 1 din Convenţie ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative şi, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
Aşadar, complexitatea etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere în ce priveşte respectarea termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că la pronunţarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.
Interpretarea pe care instanţa de fond a dat-o dispoziţiilor din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, este în acord şi cu considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 724 din 1 iunie 2010, conform cărora „prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale fac parte din ordinea juridică internă a statelor semnatare, acest aspect implicând obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională.";
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul A.N.R.P. şi va modifica sentinţa atacată, în sensul că va admite excepţia prematurităţii. De asemenea, având în vedere considerentele expuse, va respinge recursul formulat de C.C.S.D. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 3730 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în parte, în sensul că respinge cererea reclamantei T.A. privind obligarea A.N.R.P. la plata despăgubirilor, ca prematură.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 3730 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2475/2012. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2478/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
