ICCJ. Decizia nr. 2608/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2608/2012
Dosar nr. 477/46/2011
Şedinţa publică de la 25 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul R.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să soluţioneze cererea privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv în anul 1988.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pentru soluţionarea cererii sale a trecut o perioadă de timp de 4 ani şi jumătate, astfel că se consideră vătămat într-un drept al său recunoscut de lege.
Astfel, reclamantul a arătat că, prin Dispoziţiile nr. 2012 şi nr. 2013 din 6 iunie 2006, s-a făcut propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii speciale, pentru imobilele deţinute de el în Piteşti, preluate în mod abuziv de stat în anul 1988, că aceste dispoziţii, împreună cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi cu întreg dosarul, au fost transmise pârâtei spre competentă soluţionare prin adresa din 16 iunie 2006, formându-se la A.N.R.P. Dosarele nr. 18014/CC/2006 şi nr. 18015/CC/2006, că pe 18 august 2010 autoritatea pârâtă i-a comunicat că Dosarul nr. 18014/CC a fost transmis unui evaluator autorizat în vederea întocmirii raportului de evaluare, iar în ceea ce priveşte Dosarul nr. 18015/CC, s-a solicitat D.J.A. Argeş, cât şi Arhivelor Naţionale, să transmită Decretul nr. 152 din 6 iunie 1988, cu anexa la acesta în care figurează ca expropriat imobilul din litigiu, deşi răspunsul era sosit din lunile martie şi respectiv mai 2010, în sensul că decretul respectiv nu a fost publicat şi nu are anexă.
În concluzie, reclamantul a arătat că dosarul său fiind înaintat de Primăria Piteşti din luna iunie 2006, de aproape 5 ani, această tergiversare echivalează cu refuzul nejustificat al pârâtei de soluţionare a cererii, potrivit propunerii făcute de Primăria Piteşti.
Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2011, reclamantul a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, alături de A.N.R.P. Bucureşti, pe C.C.S.D., solicitând ca această pârâtă să fie obligată să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire în Dosarele nr. 18014/CC şi nr. 18015/CC.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta C.C.S.D. a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, arătând că în Dosarul nr. 18014/CC a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire nr. 8792 din 07 octombrie 2010, iar în Dosarul nr. 18015/CC a fost declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa nr. 309/F/CONT din 1 iunie 2011 Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul R.V.D. în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., a obligat pârâta să emită reclamantului decizia reprezentând titlul de despăgubire în Dosarul nr. 18015/CC şi a respins acţiunea reclamantului faţă de pârâta A.N.R.P.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin Dispoziţiile nr. 2012 şi nr. 2013/6 iunie 2006 s-a făcut propunerea acordării de măsuri reparatorii reclamantului, prin echivalent, în condiţiile Legii speciale pentru imobilele deţinute de el în Piteşti, preluate în mod abuziv de stat în anul 1988, că dispoziţiile menţionate, împreună cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi cu întreg dosarul au fost transmise pârâtei spre competentă soluţionare în anul 2006, formându-se la A.N.R.P. Dosarele nr. 18014/CC/2006 şi nr. 18015/CC/2006, că într-o perioadă de timp de aproape 5 ani C.C.S.D. nu a emis titlul de despăgubire pentru reclamant în Dosarul nr. 18015/CC, iar în Dosarul nr. 18014/CC a fost emisă decizia reprezentând titlul de despăgubire nr. 8792 din 7 octombrie 2010.
Instanţa de fond a apreciat că neemiterea titlului de despăgubire într-o perioadă de aproape 5 ani de când au fost înaintate Dispoziţia nr. 2012 şi nr. 2013/2006 şi actele ce au stat la baza acestora, se constituie într-un refuz nejustificat de îndeplinire a unei obligaţii legale, iar justificarea la care se trimite în întâmpinare este lipsită de orice suport, având în vedere că anexa la Decretul de expropriere nr. 152/1988 nu există.
În concluzie, reţinând că pârâta nu şi-a îndeplinit faţă de reclamant obligaţiile pe care i le impune legea într-un termen rezonabil şi astfel acesta este vătămat într-un drept legitim, în baza art. 8 din Legea nr. 554/2004 instanţa a admis în parte acţiunea, obligând pârâta C.C.S.D. să emită titlul de despăgubire în Dosarul nr. 18015/CC, respingând acţiunea reclamantului faţă de pârâta A.N.R.P., aceasta neavând competenţe în emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în speţă au fost încălcate dispoziţiile privind respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a cauzei, că etapa transmiterii şi înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce priveşte dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantului, în sensul că Dosarul aferent Dispoziţiei nr. 2013/2006 a fost transmis de Primăria Municipiului Piteşti, în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul C.C.S.D. sub nr. 18015/CC.
Arată recurenta că, în speţă, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 4 din Decizia nr. 2/2006, potrivit cărora, în ca zuri excepţionale, temeinic motivate, C.C.S.D. va putea decide tratarea cu prioritate a unui anumit dosar şi, p rin urmare, în Dosarul de despăgubire nr. 18015/CC a fost desemnat evaluator.
Se mai artă de către recurentă că, în cauza supusă judecăţii, faptul că nu a fost emisă decizia reprezentând titlu de despăgubire, întrucât procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost finalizată, nu reprezintă o exprimare neechivocă a intenţiei de a nu respecta prevederile legale privind emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi, prin urmare, nu se poate reţine existenţa unui refuz nejustificat al C.C.S.D. cu privire la soluţionarea dosarului privind acordarea despăgubirilor în favoarea reclamantului.
Se mai arată în motivele de recurs că pârâta C.C.S.D. va emite decizia conţinând titlul de despăgubire numai după parcurgerea etapei evaluării din procedura administrativă prevăzute de Legea nr. 247/2005, act normativ care nu stabileşte un termen pentru soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, ceea ce nu implică un refuz nejustificat din partea autorităţii emitente.
Recurenta subliniază faptul că dosarul de despăgubire nu era complet, solicitându-se copie Decretului nr. 152 din 06 iunie 1998 nepublicat împreună cu anexa la decret, în care figurează ca expropriat imobilul situat în, mun. Piteşti, judeţul Argeş, în vederea fundamentării opiniei privind verificarea înscrisurilor privind preluarea abuzivă a imobilului (a se vedea pct. 16.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII al Legii nr. 247/2005) şi că la momentul declarării recursului dosarul a fost trimis la evaluare, în vederea emiterii deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii, prima instanţă reţinând în mod corect situaţia de fapt, având în vedere materialul probator administrat în cauză şi realizând o încadrare juridică adecvată.
După cum se constată din înscrisurile existente la dosar, în favoarea recurentului-reclamant au fost emise Dispoziţiile nr. 2012 şi 2013 din 6 iunie 2006, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilele în litigiu.
Dosarele de despăgubire au fost înaintate C.C.S.D., fiind înregistrate sub nr. 18014/CC/2006 şi nr. 18015/CC/2006 la Secretariatul Comisiei.
Admiţând în parte acţiunea formulată de intimatul-reclamant, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că intervalul de timp de aproape 5 ani de la data emiterii dispoziţiilor nu poate fi considerat un termen rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire.
Astfel, Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii reprezentând titlul de despăgubire de către C.C.S.D.
Astfel fiind, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora:
- alin. (1): „Deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D., pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
- alin. (2): „ Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată,cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului C.C.S.D., însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.”
- alin. (21): „Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul C.C.S.D. pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.”
- alin. (2)2: „Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
- alin. (3): „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central constituit prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1329/2003 va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul C.C.S.D. a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
- alin. (4): „Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul C.C.S.D. procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură.”
- alin. (5): „Secretariatul C.C.S.D. va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.”
- alin. (6): „După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate, şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite C.C.S.D. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.”
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ, se menţionează că „în baza raportului de evaluare C.C.S.D. va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.”
În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1) - (2) şi (7), care reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire, iar în cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de C.C.S.D. până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
În cauză, este necontestat că reclamantul a solicitat ca, în baza Legii nr. 10/2001, să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu, că procedura administrativă de restituire a imobilelor în litigiu a început în anul 2001 iar, ca urmare, prin Dispoziţiile nr. 2012 şi 2013/6 iunie 2006 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele precizate anterior reclamantului, Dosarele fiind transmise către C.C.S.D. şi înregistrate sub nr. 18014/CC şi 18015/CC.
În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură şi evaluarea imobilelor, dar nu a fost finalizată procedura administrativă prin emiterea titlului de despăgubire decât în ceea ce priveşte Dosarul nr. 18014/CC.
Admiţând acţiunea formulată de intimatul-reclamant împotriva pârâtei C.C.S.D., instanţa de fond a susţinut, în esenţă, că neemiterea titlului de despăgubire într-o perioadă de aproape 5 ani de când au fost înaintate Dispoziţiile nr. 2012 şi nr. 2013/2006 şi actele ce au stat la baza acestora, se constituie într-un refuz nejustificat de îndeplinire a unei obligaţii legale, că pârâta nu şi-a îndeplinit faţă de reclamant obligaţiile pe care i le impune legea, într-un termen rezonabil, şi astfel acesta este vătămat într-un drept legitim, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind legală şi temeinică.
Este adevărat că Titlul VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu prevede nici un termen limită pentru soluţionarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăseşte nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., dar această situaţie nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluţionare să fie lăsată la voia autorităţii competente.
Astfel, în primul rând, este unanim acceptat că, unul dintre principiile care trebuie să guverneze activitatea organelor administraţiei publice, este principiul operativităţii, care obligă orice structură administrativ ca, în scopul realizării interesului general, dar şi a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor particulare, să acţioneze în mod prompt, eficace şi eficient.
În acest sens, trebuie menţionată Recomandarea nr. CM/(2007/7) privind buna administrare, prin care Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări (administraţii), ca administraţiile publice să acţioneze şi să-şi execute obligaţiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei şi cu interesele care există în cauza respectivă.
Într-adevăr, ca urmare a aderării României la U.E. şi intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, care, prin art. 6 Titlul I din versiunea consolidată din T.V.E., recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a U.E. din 7 decembrie 2000, cetăţenii români sunt beneficiarii unui drept la o bună administrare ca drept fundamental, în raport cu statutul lor de cetăţeni europeni.
Astfel, potrivit art. 41.1 din Cartă, orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparţial, corect şi într-un termen rezonabil.
Or, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţie, prevederile legale interne, atât cele cuprinse în legislaţia primară - Legea nr. 247/2005, în cazul de faţă, cât şi în reglementările secundare - H.G. nr. 1095/2005 şi Decizia nr. 2815/2008, în cazul de faţă, referitoare la procedura de soluţionare a cererilor care au ca scop acordarea despăgubirilor pentru imobilele trecute în proprietatea Statului Român, nu pot fi nici interpretate şi nici aplicate cu ignorarea dreptului la o bună administrare şi cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a cererilor respective, ca element component al dreptului la o bună administrare.
Pe de altă parte, trebuie menţionat şi faptul că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a statuat că termenul rezonabil, ca garanţie a unui proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., este pe deplin aplicabil şi în cadrul procedurilor administrative reglementate pentru soluţionarea oricăror cereri de către organele administraţiei publice centrale sau locale.
Deci, în concluzie, instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că autorităţile administrative competente, în lipsa unui termen legal, erau obligate să acţioneze într-un termen rezonabil pentru soluţionarea cererii intimatului-reclamant.
De asemenea, în raport cu data declanşării procedurii administrative - anul 2001 şi cu data înregistrării dosarelor la C.C.S.D., precum şi în raport cu importanţa cauzei pentru intimatul-reclamant, dar şi cu atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat încălcarea termenului rezonabil de către autorităţile respective, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat este definit ca atitudinea de a nu soluţiona cererea unei persoane, manifestată cu exces de putere.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeaşi lege, prin exces de putere se înţelege exercitarea de către autorităţile publice a dreptului de apreciere prin încălcarea limitelor competenţei legale sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Or, în cauză, aşa cum s-a argumentat mai sus, autorităţile administrative competente sesizate cu soluţionarea cererii formulate de intimatul-reclamant, şi-au exercitat dreptul de apreciere cu privire la intervalul de timp în care erau datoare să rezolve cererea în litigiu cu încălcarea termenului rezonabil, ca element al dreptului fundamental la o bună administrare de care beneficiază intimatul-reclamant.
Astfel fiind, în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond refuzul nejustificat în sarcina autorităţii publice recurente, pe care a obligat-o să emită decizia de stabilire a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatului-reclamant.
Cum dosarele reclamantului au fost înregistrate la C.C.S.D. din anul 2006 se reţine că nesoluţionarea acestora într-un termen de aproximativ 5 ani şi neîndeplinirea obligaţiei de a emite un titlu de despăgubire, aduce o atingere evidentă noţiunii de bun garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că autoritatea recurentă este în culpă, pentru că nu a luat măsuri eficiente pentru soluţionarea cererii reclamantului şi, în consecinţă, a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală sub acest aspect.
Emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubiri, ca atribuţie ce îi incumbă autorităţii pârâte în cadrul procedurii administrative prealabile, nu a fost îndeplinită în ceea ce priveşte Dosarul nr. 18015/CC nici în momentul pronunţării instanţei de fond şi nici până în momentul pronunţării deciziei de recurs.
Este binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în emiterea unui act administrativ pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
În speţă, faţă de situaţia de fapt expusă anterior, instanţa de recurs apreciază că atitudinea autorităţii pârâte nu respectă noţiunea de termen rezonabil, astfel cum aceasta rezultă din interpretarea art. 6 din C.E.D.O. şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Este de altfel cunoscut că la calcularea termenului rezonabil este luată în considerare toată perioada în care contestaţia unei persoane se află în faţa unei autorităţi administrative, aceasta neavând, în principiu, dreptul la un proces jurisdicţional, fiindu-i suspendat în această perioadă dreptul de acces la instanţă.
Având în vedere că intimatul-reclamant a demarat procedura prevăzută de legile în materia restituirii bunurilor, în anul 2001, de importanţa cauzei pentru acesta, dar şi atitudinea de tergiversare manifestată de autorităţile administrative competente, rezultă că instanţa de fond a apreciat în mod întemeiat existenţa refuzului nejustificat în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 309/F/CONT din 1 iunie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3645/2012. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2860/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
