ICCJ. Decizia nr. 2684/2012. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2684/2012
Dosar nr. 453/45/2011
Şedinţa publică de la 30 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Iaşi sub nr. 453/45 din 20 mai 2011, reclamanta SC A. SA Iaşi a chemat în judecată Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vaslui, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, C.G. - director executiv adjunct la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vaslui, M.S. - consilier în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vaslui, O.E.V. - consilier în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vaslui, T.O. - consilier în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vaslui, B.M. - consilier în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vaslui, C.D. - director executiv la Direcţia Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi şi E.D.P. - şef Birou soluţionare contestaţii din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, pentru a se dispune:
- anularea Deciziei de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vaslui, Activitatea de inspecţie fiscală;
- anularea raportului de inspecţie fiscală nr. 25 din 24 februarie 2011 ce a stat la baza deciziei sus - menţionate;
- anularea somaţiei de executare din 23 martie 2011 în baza deciziei de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011;
- obligarea în solidar apăraţilor, conform art. 16 şi 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, la plata sumei minime de 24.840 euro, în echivalent lei, reprezentând compensarea cheltuielilor pe care reclamanta le-a suportat ca urmare a controlului fiscal şi a refuzului nejustificat de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011, precum şi la cheltuieli de judecată.
Arată reclamanta că în perioada 21 iunie 2010 - 24 februarie 2011 a fot supusă unui control dispus de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2009, urmare căruia a fost emisă decizia de impunere nr. 3 din 28 februarie 2011, prin care s-au stabilit în sarcina sa obligaţii fiscale suplimentare de 1.286.682 lei, reprezentând taxa pe valoare adăugată, impozit pe profit şi impozit pe veniturile din dividende, cu majorări de întârziere aferente.
Împotriva acestei decizii şi a raportului de inspecţie fiscală a formulat contestaţie, conform art. 205 din O.G. nr. 92/2003, înregistrată la D.G.F.P. Vaslui sub nr. 5643 din 25 martie 2011, însă deşi termenul legal de soluţionare a expirat la 11 mai 2011, contestaţia nu a fost soluţionată, împrejurare ce echivalează cu nesoluţionarea în termen a unei cereri, conform art. 2 alin. (1) lit. h) şi art. 7 din Legea nr. 554/2004, conduită ce poate fi supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ, conform art. 8 din aceeaşi lege.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, prin întâmpinare, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Iaşi pentru capătul de acţiune având ca obiect anularea somaţiei nr. x/2011, emisă de Administraţia Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.D. - director executiv şi E.D.P. - şef birou soluţionare contestaţii, în realitate termenul de soluţionare a contestaţiei nefiind încă îndeplinit, întrucât acesta a fost prelungit în condiţiile art. 70 din Codul de procedură fiscală, fiind necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea unei decizii privind contestaţia în cauză, informaţii ce nu au fost primite încă de la organul competent - Comisia Centrală Fiscală, deşi pârâta a revenit telefonic de nenumărate ori pentru obţinerea punctului de vedere din partea direcţiilor de specialitate din cadrul A.N.A.F.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a învederat faptul că solicită a se lua act de renunţarea sa la judecarea capătului de cerere privind anularea somaţiei de executare din 23 martie 2011 emisă de Finanţelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, solicitând, de asemenea, respingerea ca nefondate a excepţiilor de inadmisibilitate a acţiunii restrânse, respectiv a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a persoanelor fizice enunţate în acţiune.
Prin Sentinţa nr. 245 din 12 septembrie 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capătului de acţiune având ca obiect anularea somaţiei de executare din 23 martie 2011 emisă de D.G.F.P. Iaşi.
A admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii. A respins acţiunea reclamantei SC A. SA Iaşi, formulată în contradictoriu cu pârâţii: D.G.F.P. Vaslui, D.G.F.P. a Judeţului Iaşi, C.G., M.S., O.E.V., T.O., B.M., C.D. şi E.D.P., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că obiectul acţiunii îl reprezintă decizia de impunere din 28 februarie 2011 emisă de pârâta D.G.F.P. Vaslui, Activitatea de inspecţie fiscală, act fiscal emis în baza procedurii fiscale speciale prevăzută de Codul de procedură fiscală.
A mai reţinut prima instanţă că reclamanta a optat pentru jurisdicţia administrativă specială, conform art. 5 alin. (2) coroborat cu art. 6 din Legea contenciosului administrativ, formulând contestaţia prevăzută de art. 205 C. proc. civ., înregistrată la nr. 5643 din 25 martie 2011, situaţie în care deveneau incidente dispoziţiile art. 218 din acelaşi cod, ce dau dreptul contestatorului de a sesiza instanţa, de contencios administrativ în situaţia în care este nemulţumit de soluţia dată de organul jurisdicţional, ce ar fi trebuit să fie emisă în 45 zile de la înregistrarea contestaţiei.
De asemenea, a constatat curtea de apel că termenul de 45 ;de zile prevăzut de legea specială, a expirat, însă la dosarul pauzei organul fiscal a probat incidenţa dispoziţiilor speciale de prelungire a acestui termen, - respectiv art. 70 C. proc. fisc. - ce ,dau dreptul organului fiscal să depăşească termenul de soluţionare a unei contestaţii, atunci când „sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiei solicitate”.
Aşa fiind, având în vedere clarificările solicitate de organul fiscal, precum şi faptul că în speţă derularea procedurii se încadrează în noţiunea „termenului rezonabil”, dată fiind valoarea ridicată a sumelor prevăzute în actul de control şi particularităţile speţei, rezultă că în cauză nu sunt întrunite condiţiile de existentă ale unui refuz nejustificat - conform art. 2 lit. i) din Legea contenciosului administrativ - ci din contră, organele fiscale, legal investite cu soluţionarea contestaţiei reclamantei se află în derularea procedurii de emitere a deciziei privind contestaţia formulată conform art. 205 C. proc. fisc.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs SC A. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie invocând generic dispoziţiile art. 299 şi urm. din Codul de procedură civilă, cu solicitarea de a se casa hotărârea atacată şi a se trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că acţiunea nu trebuia respinsă ca inadmisibilă, atâta vreme cât a făcut dovada că a parcurs procedura prealabilă a contestaţiei administrativ-fiscală prevăzută de art. 205 C. proc. fisc.
Mai susţine că organul fiscal nu a soluţionat contestaţia în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., iar instanţa de fond ar fi trebuit să reţină culpa organului de soluţionare şi nu să constate incidenţa dispoziţiilor art. 70 alin. (2) din acelaşi cod, găsind justificare pentru prelungirea termenului de 45 de zile menţionat mai sus.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi criticile invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 din Codul de procedură civilă, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Reclamanta s-a adresat direct instanţei de contencios administrativ pentru anularea deciziei de impunere din 28 februarie 2011 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vaslui - Activitatea de inspecţie fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală nr. 25 din 24 februarie 2011 ce a stat la baza deciziei sus-menţionate, fără a aştepta finalizarea procedurii administrative în faţa autorităţii emitente, contrar dispoziţiilor art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., potrivit cărora poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ decizia emisă de organul fiscal competent în procedura administrativă de contestare a actelor administrative fiscale, cum este şi decizia contestată în cauză.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. (1) din C. proc. fisc., „împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii”.
Procedura de soluţionare a acestor contestaţii, reglementată de art. 209 şi urm. din Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă prealabilă, iar nu o jurisdicţie specială administrativă, in sensul celei prevăzute de art. 21 alin. (4) din Constituţia României, republicată, şi a art. 6 din Legea nr. 554/2004.
- Curtea Constituţională a statuat în mod constant că dispoziţiile din Codul de procedură fiscală nu instituie jurisdicţii speciale administrative, în sensul art. 21 alin. (4) din Constituţie, ci reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare ale acestora de a reveni asupra măsurilor luate sau de a le redimensiona în limitele prevăzute de lege. Asemenea proceduri nu întrunesc elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie, caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcţiei administrative.
Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile de către persoana care se consideră vătămată într-un drept al sau, ori într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, anterior sesizări instanţei, chiar şi pentru ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-jurisdicţională şi nu s-a optat pentru aceasta.
Din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă că este obligatorie parcurgerea procedurii administrative prealabile care, în raport cu natura juridică a actului atacat, se impunea a fi efectuată în condiţiile stabilite la art. 205 şi urm. din C. proc. fisc.
Or, deşi a iniţiat procedura administrativă, recurenta-reclamantă nu a aşteptat finalizarea acesteia cu emiterea de către autoritatea administrativă a deciziei de soluţionare a contestaţiei, conform art. 210 C. proc. fisc., act pe care, apoi, în termenul legal şi în condiţiile legii, să îl atace la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 218 alin. (2) din acelaşi cod.
Înalta Curte mai precizează că în cazul actelor administrativ-fiscale partea ce se pretinde vătămată nu poate introduce acţiune înainte de soluţionarea prin decizie a contestaţiei, spre deosebire de alte situaţii reglementate în Legea nr. 554/2004 când termenul de introducere a acţiunii curge de la data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile ( 2 alin. (1) lit. c)) din Legea nr. 554/2004).
Pe de altă parte, chiar în situaţia nesoluţionării în termenul de 45 de zile a contestaţiei administrativ-fiscale, demersul judiciar al reclamantei ar fi trebuit să se limiteze la a solicita instanţei să constate refuzul nejustificat şi să oblige autoritatea să soluţioneze contestaţia, însă reclamanta nu a înţeles să învestească instanţa cu o astfel de cerere.
Prin urmare, la acest moment, rară a exista o decizie a organului de soluţionare a contestaţie, instanţa de judecată nu se putea substitui acestuia şi să analizeze în mod direct legalitatea şi temeinicia celor două acte administrativ fiscale primare.
Întrucât această procedură prealabilă constituie o condiţie specială de exerciţiu a dreptului la acţiune, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar reclamanta nu a înţeles să o urmeze în integralitate, prima instanţă în mod corect a apreciat că acţiunea este inadmisibilă.
Având în vedere considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală, acţiunea fiind inadmisibilă, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A. SA, împotriva Sentinţei nr. 245 din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2680/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 2686/2012. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
