ICCJ. Decizia nr. 2801/2012. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2801/2012
Dosar nr. 34698/2/2005
Şedinţa publică de la 5 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul P.N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC E. SA şi Ministerul Industriei şi Resurselor, constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 03 nr. 1393 eliberat la data de 21 septembrie 1994, pentru suprafaţa de 2.022 mp. teren care este proprietatea sa.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că terenul de 2.022 mp este situat în comuna Dragoslavele, judeţul Argeş, punctul „Valea Frasinului” având următoarele vecinătăţi: E – râul Dâmboviţa, N-V – P.N.I. (o altă proprietate care îi aparţine) şi S – M.I.
Terenul a fost proprietatea defunctului B.I. şi a soţiei sale B.D. care au figurat cu terenul înregistrat în Registrul agricol al comunei Dragoslavele, vol.3, poziţia 543, până în anul 1996.
Reclamantul a susţinut că a cumpărat terenul în anul 1996, prin înscris sub semnătură privată, iar prin sentinţa civilă nr. 4799 din 05 decembrie 2000 a Judecătoriei Câmpulung s-a constatat dobândirea dreptului său de proprietate ca urmare a acestei vânzări şi, cu toate că făcea obiectul proprietăţii private, terenul a fost inclus în suprafaţa totală de 4.811 mp. pentru care s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare o solicită.
Terenul nu a fost expropriat şi nu s-a aflat în patrimoniul pârâtei SC E. SA la data eliberării certificatului sus menţionat, susţinând că rezultă şi din vecinătăţile greşit prevăzute în planul de situaţie care a stat la baza eliberării sale faptul că terenul proprietatea sa nu trebuia inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
De asemenea, mai susţine că la data eliberării certificatului, terenul nu era folosit de pârâtă pentru realizarea obiectului său de activitate, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 1 din H.G. 834/1991 şi art. 480 C. civ.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Industriei şi Resurselor a solicitat respingerea acţiunii, având în vedere că certificatul nu reprezintă titlu de proprietate ca în cazul celor emise în baza Legii 18/1991, ci atestă o anumită situaţie patrimonială existentă la un moment dat (data înfiinţării societăţii comerciale prin hotărâre de Guvern), dreptul de proprietate al societăţii comerciale fiind dobândit prin efectul legii(art. 20 alin. (2) din Legea 15/1990) şi nu prin actul administrativ a cărui anulare se solicită.
Pârâta SC E. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii acţiunii faţă de dispoziţiile art. 5 din legea 29/1990 şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului care nu face dovada încălcării unui drept al său propriu la data emiterii certificatului.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, precizând că ulterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate s-au cumpărat de la F.P.S. şi, respectiv, F.P.P. acţiunile aferente valorii acestui teren şi s-a procedat la majorarea capitalului social al societăţii. Suprafaţa de teren ce face obiectul certificatului în litigiu a fost delimitată încă din anul 1994 de Primăria comunei Rucăr, conform procesului – verbal din 04 august 1994, reclamantul nefigurând printre vecinătăţi pentru a fi convocat la încheierea acestui proces – verbal, iar pe acest teren se află baza de producţie a Sucursalei Energomontaj Râmnicu Vâlcea.
La termenul de judecată din 20 iunie 2003, prima instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii.
Prin încheierea nr. 64 din 14 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de strămutare a cauzei formulată de pârâtă şi a strămutat cauza la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, păstrând actele îndeplinite.
Cauza a fost înregistrată la data de 28 ianuarie 2004 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Prin completarea la întâmpinare, Ministerul Economiei şi Comerţului, în calitate de succesor al Ministerului Industriei şi Resurselor, a invocat excepţia tardivităţii acţiunii formulate cu depăşirea termenului de un an prevăzut de art. 5 alin. (5) din Legea 29/1990 şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 1494 din 16 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, recurs care a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 3827 din 17 iunie 2005, sentinţa fiind casată, iar cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de control judiciar a reţinut că cele două rapoarte de expertiză întocmite în cauză au concluzii diferite, astfel încât se impune administrarea unei noi expertize de specialitate care urmează să indice, motivat şi argumentat, în ce măsură concluziile unuia dintre rapoartele de expertiză pot fi împărtăşite şi menţinute.
Noua expertiză trebuie să aibă în vedere obiectivele părţilor, dar mai ales să concilieze concluziile rapoartelor precedente, stabilind în ce măsură există sau nu suprapuneri de teren între proprietăţile părţilor.
În fond, după casare, Ministerul Economiei şi Comerţului a formulat întâmpinare prin care a reluat cele două excepţii invocate anterior(tardivitatea şi inadmisibilitatea acţiunii), precum şi susţinerile pe fondul cauzei invocate în întâmpinarea formulată anterior.
De asemenea, prin întâmpinarea formulată la rejudecarea cauzei, pârâta SC E. SA a invocat excepţia tardivităţii acţiunii, sens în care a făcut referire la decizia nr. 2688 din 20 aprilie 2005 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de împrejurarea că la momentul emiterii certificatului contestat, reclamantul nu deţinea în proprietate suprafaţa de teren de 2.022 mp., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii.
La termenul de judecată din 27 martie 2006, prima instanţă a constatat că cele două excepţii au fost respinse la termenul din 20 iunie 2003, iar împotriva încheierii prin care au fost respinse nu s-a formulat recurs, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., nemaiputând fi puse în discuţie.
Cu ocazia rejudecării, Curtea de apel a încuviinţat efectuarea unei noi expertize care să concilieze concluziile rapoartelor precedente, pentru a se stabili în ce măsură există suprapuneri de teren între proprietăţile părţile.
Prin sentinţa nr. 899 din 8 februarie 2011, în fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea şi a admis în parte cererea pârâtei SC E. SA de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând reclamantul la plata sumei de 5325 lei către această pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a adopta această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Ministerul Industriilor a emis la data de 29 septembrie 1994, în favoarea pârâtei SC E. SA, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x cu privire la suprafaţa de teren de 4.811,57 mp. situat în comuna Rucăr, judeţ Argeş, în baza Legii 15/1990 şi a H.G. 834/1991.
Prin sentinţa civilă nr. 4799 din 05 decembrie 2000, Judecătoria Câmpulung a admis acţiunea formulată de reclamantul P.N.I. în contradictoriu cu B.D., constatând că reclamantul a cumpărat de la B.D. suprafaţa de 2.022 mp. situată în punctul „Valea Frasinului”, pe raza comunei Dragoslavele, jud. Argeş, având ca vecinătăţi: la est-râul Dâmboviţa, la nord-vest – P.N.I. şi la sud – M.I., având în vedere împrejurarea că reclamantul a cumpărat acest teren prin chitanţă(înscris sub semnătură privată) la data de 24 iulie 2000, deşi în motivarea prezentei acţiuni susţine că a cumpărat terenul în anul 1996.
Prima instanţă a reţinut că nu pot fi primite susţinerile reclamantului, potrivit cărora certificatul a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 din H.G. nr. 834/1991, având în vedere următoarele:
Pe terenul ce face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate se afla amplasată baza de producţie a Sucursalei E.H. Râmnicu Vâlcea, în vederea realizării obiectului de investiţii „Amenajarea Hidroenergetică Dâmboviţa pe sectorul Satic Dragoslavele”, lucrările pentru realizarea acestui obiectiv de investiţii fiind demarate în anul 1985.
O dovadă în acest sens o constituie contractul nr. 1612/1986 încheiat între Trustul Antrepriză Generală Energomonataj şi Î.E. Curtea de Argeş, în calitate de beneficiar, pentru execuţia lucrărilor de contrucţii montaj la obiectivul de investiţii A.H. Dâmboviţa, prevâzându-se în condiţiile speciale la acest contract că beneficiarul se obligă să asigure teren pentru amplasarea baracamentelor situate în colonia din Rucăr a unităţii de construcţii.
Sub aspectul situaţiei terenului ce face obiectul certificatului contestat de reclamant, prima instanţă a apreciat că prezintă relevanţă şi adresa nr. 2524 din 04 mai 2004 emisă de Primăria comunei Rucăr, judeţ Argeş în care se consemnează că în registrul agricol aflat în arhiva Primăriei comunei Rucăr, la vol. 32, poziţia 56, Sucursala E.H. Râmnicu Vâlcea este înregistrată cu suprafaţa de 4.800 mp. teren curţi clădit şi o construcţie de 220 mp.
Prima instanţă a reţinut, din înscrisurile depuse la dosar, că terenul proprietatea pârâtei face parte din categoria de folosinţă „neproductiv prundiş”, recuperat din albia majoră a râului Dâmboviţa şi că în cadrul lucrărilor de amenajare hidroenergetică a râului, pârâta a executat şi lucrări de umplutură cu pământ care au dus la înălţarea terenului şi recuperarea lui din zona inundabilă a râului.
Menţiunea existentă în adresa nr. 11902 din 03 noiembrie 2003 emisă de SC H. SA, conform căreia suprafaţa de teren de 4.811 mp a fost pusă la dispoziţia Sucursalei E.H. Râmnicu Vâlcea spre folosinţă, nu este de natură să ducă la concluzia nelegalităţii certificatului contestat, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat, pentru executarea H.G. nr. 834/1991 s-a stabilit că societăţilor comerciale din domeniul construcţiilor ce au în folosinţă terenuri ocupate cu baze de producţie sau organizare de şantier, li se atribuie în proprietate aceste suprafeţe de teren, pe baza H.G. nr. 834/1991.
Or, pârâta se încadra în această categorie, deţinând organizare de şantier pe terenul pe care îl avea în folosinţă şi obţinând acordul beneficiarului investiţiei şi al Consiliului Local Rucăr, i s-a eliberat de către Ministerul Industriilor certificatul de atestare a dreptului de proprietate.
Contrar opiniei reclamantului, acest teren era necesar pentru realizarea obiectului de activitate al pârâtei, la data eliberării certificatului, rezultând din adresa nr. 70 din 23 martie 1994 emisă de pârâtă că urmau a fi realizate mai multe lucrări pe terenul respectiv, lucrări specifice obiectului său de activitate.
Împrejurarea că şi ulterior datei de 01 ianuarie 1990 terenul a fost necesar pentru desfăşurarea activităţii pârâtei rezultă din înscrisurile de la dosar, respectiv actele adiţionale la contractul nr. x/1986, printre care actul adiţional nr. x/1991 care în anexa 1 prevede eşalonarea execuţiei obiectivului „Amenajarea Hidroenergetică Dâmboviţa pe sectorul Satic – Dragoslavele”, termenele de terminare a obiectivului şi termenele de predare a acestuia.
Referitor la susţinerea reclamantului că pe teren se află construcţii provizorii şi o singură construcţie din zidărie care nu a fost transmisă din proprietatea Hidroelectrica în proprietatea pârâtei, prima instanţă a reţinut incidenţa prevederilor Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 1701 din 13 decembrie 1958 privind reglementarea modului de finanţare a organizării şantierelor de construcţii – montaj şi trecerea ca mijloace fixe la organizaţiile de construcţii montaj a unor construcţii şi utilaje prevăzute în proiectul de organizare a executării lucrărilor de construcţii montaj.
Referitor la terenul proprietatea reclamantului, prima instanţă a reţinut că acesta a fost cumpărat în baza unei chitanţe la data de 24 iulie 2000 ( şi nu în anul 1996) de la B.D., iar potrivit menţiunilor din adeverinţa nr. 1034 din 27 mai 2003 eliberată de Primăria comunei Dragoslavele, judeţ Argeş, soţii B.I. şi B.D. au figurat înscrişi în registrul agricol al comunei Dragoslavele, din anul 1965 şi până în anul 1996 cu un teren în suprafaţă de 2.900 mp. fâneţe.
Faptul că terenul în litigiu nu a făcut obiectul unui schimb sau transfer între cele două comune este consemnat şi în adresa nr. 686 din 19 februarie 2004 emisă de Primăria comunei Dragoslavele.
Din aceste înscrisuri rezultă că terenul cumpărat de reclamant face parte din categoria de folosinţă „fâneţe” şi se află pe raza comunei Rucăr, astfel cum a stabilit şi expertiza tehnică efectuată în cauză.
Cu toate acestea, prin sentinţa civilă nr. 4799/2000 a Judecătoriei Câmpulung Argeş se constată că reclamantul a cumpărat de la B.D. suprafaţa de 2.022 mp teren situat pe raza comunei Dragoslavele, iar ulterior obţinerii acestei hotărâri judecătoreşti, se întocmeşte o documentaţie cadastrală pe baza căreia reclamantul îşi înscrie dreptul de proprietate în Cartea funciară a comunei Dragoslavele, deşi terenul se află pe raza comunei Rucăr.
Prima instanţă a reţinut că terenurile proprietatea celor două părţi în litigiu fac parte din categorii de folosinţă diferite, fiind proprietăţi distincte, astfel cum a stabilit şi una din expertizele efectuate în cauză, că noul raport de expertiză concluzionează că terenurile aparţinând părţilor sunt, din punct de vedere istoric, entităţi disjuncte din categorii de folosinţă diferite şi provenind de la origini diferite.
Astfel, proprietatea reclamantului este un teren ce face parte din categoria „fâneaţă” pe teritoriul comunei Dragoslavele, iar proprietatea pârâtei este un teren ce face parte din categoria „neproductiv – prundiş”, aflat pe teritoriul comunei Rucăr, jud. Argeş.
Concluzionând, judecătorul fondului a reţinut următoarele:
Cu privire la raportul de expertiză întocmit de expertul U.I. a apreciat că acesta nu este de natură să contribuie la stabilirea corectă a situaţiei de fapt şi la dezlegarea pricinii, motiv pentru care
a fost înlăturat.
Raportul de expertiză întocmit de expertul P.I. a stabilit că pe hotarul comun, pe toată lungimea sa, cele două terenuri se suprapun, suprapuneri cu ecart aleatoriu între 0 şi 8 m, iar raportul de expertiză întocmit de experţii A.M. şi N.V. a stabilit că suprapunerea este de 290,46 mp.
Curtea de apel a apreciat că această suprapunere nu poate constitui o cauză de nulitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat, având în vedere următoarele considerente:
Nulitatea unui act administrativ poate interveni pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii sale.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate ce face obiectul prezentei acţiuni a fost emis în anul 1994, iar reclamantul solicită anularea acestuia invocând încălcarea dreptului de proprietate pe care l-a dobândit asupra terenului de 2.022 mp. în anul 2000, deci ulterior emiterii acestui certificat.
Se arată că la data emiterii certificatului, terenul pe care l-a cumpărat în anul 2000 era proprietate privată, respectiv proprietatea vânzătoarei B.D., conform menţiunilor din Registrul agricol al comunei Dragoslavele, astfel încât emiterea acestuia s-a făcut cu încălcarea dreptului de proprietate al acestei persoane asupra terenului în litigiu.
Sub acest aspect, s-a reţinut că B.D. a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate cu privire la acest teren la data de 29 noiembrie 2005, iar Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Argeş i-a eliberat titlul de proprietate nr. 2 din 02 martie 2006 pentru suprafaţa de 2.887 mp teren situat pe teritoriul comunei Rucăr, iar până la data vânzării terenului la 24 iulie 2010, acesta nu a invocat încălcarea dreptului de proprietate pe care considera că îl are asupra terenului.
Pentru a se dispune anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei trebuie să rezulte din probele administrate că în anul 1994 când a fost eliberat, existau suprapuneri între terenul proprietatea pârâtei şi terenul proprietatea persoanei fizice de la care reclamantul l-a cumpărat în anul 2000.
Or, aşa cum s-a arătat, cele două terenuri erau distincte, făceau parte din categorii de folosinţă diferite, terenul pârâtei aparţinând categoriei „neproductiv-prundiş”, iar celălalt teren fiind în categoria „fâneţe”.
Pentru a stabili suprapunerea de 290,46 mp existentă în prezent între cele două terenuri, experţii A.M. şi N.V. au avut în vedere la identificarea terenului reclamantului, printre alte înscrisuri, documentaţia cadastrală întocmită ulterior obţinerii sentinţei civile nr. 4799 din 05 decembrie 2000 a Judecătoriei Câmpulung Argeş, în scopul înscrierii terenului în Cartea funciară şi acordării numărului cadastral.
Sub aspectul identificării acestui teren, Curtea de apel a reţinut că la pronunţarea sentinţei menţionate, identificarea s-a făcut exclusiv în funcţie de precizările pe care vânzătoarea le-a făcut în cuprinsul chitanţei, fără a fi întocmit un raport de expertiză topografică pentru stabilirea vecinătăţilor şi fără a avea la dispoziţie un plan parcelar avizat de autorităţile competente, astfel cum au constatat şi expertizele din prezenta cauză.
Această constatare nu este de natură să aducă atingere puterii de lucru judecat a sentinţei, ci evidenţiază modul în care s-a făcut localizarea terenului la momentul constituirii titlului de proprietate al reclamantului, localizare care este invocată ulterior pentru anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Cât priveşte documentaţia cadastrală avută în vedere la identificarea terenului reclamantului, s-a constatat că nu toate datele înscrise în aceasta s-au confirmat cu ocazia efectuării expertizei topografice în cauză, cum ar fi vecinătatea la est a terenului care nu este râul Dâmboviţa aşa cum se specifică în documentaţie.
Prin urmare, stabilirea în anul 2010 a unei suprapuneri a terenurilor, în condiţiile anterior menţionate, nu poate constitui o cauză de nulitate a certificatului contestat, atâta timp cât nu rezultă că la data emiterii, în anul 1994, terenul proprietatea pârâtei a inclus şi o parte din terenul proprietatea persoanei care a vândut reclamantului cei 2.022 mp.
Suprapunerea constatată în prezent dă posibilitatea iniţierii unei acţiuni de drept comun, acţiunea în revendicare, cu ocazia soluţionării acesteia urmând să se stabilească care este titularul dreptului de proprietate asupra suprafeţei pe care terenurile părţilor se suprapun.
În fine, Curtea de apel a reţinut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu constituie pentru reclamant un act administrativ vătămător în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la data promovării prezentei acţiuni), nefiind emis cu încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991 şi al dreptului de proprietate al reclamantului dobândit ulterior emiterii certificatului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen motivat şi legal timbrat reclamantul, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Motivele de recurs invocate se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. invocându-se greşita aplicare a dispoziţiilor legale atât în ceea ce priveşte administrarea probelor în faza rejudecării în fond după casare cât şi în ceea ce priveşte greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991 în ceea ce priveşte aprecierea legalităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat la data de 21 septembrie 1994 de Ministerul Industriilor în favoarea pârâtei-intimate SC E. SA Bucureşti.
Se solicită, în principal casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru nerespectarea limitelor deciziei de casare, în raport de dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Se arată că instanţa de fond după casare a încuviinţat admiterea unei noi expertize, faţă de concluziile diferite ale celor două rapoarte administrate în cauză, dar nu a ţinut cont şi de obiectivele părţilor şi criticile formulate în recursul anterior, iar obiectivele expertizelor încuviinţate şi impuse în limitele deciziei de casare nu au fost deplin lămurite, impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare.
În subsidiar se solicită de recurent admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii şi anularea în parte a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 21 septembrie 1994 în principal pentru suprafaţa de 1.450 mp conform expertizei efectuate de expert V.I. sau în subsidiar pentru suprafaţa de 290 mp pentru cealaltă expertiză efectuată în cauză.
În raport de această solicitare şi de acest motiv de recurs se invocă aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte administrarea probelor, aprecierea concluziilor expertizei şi aprecierea legalităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 4 din H.G. nr. 834/1991 act normativ în vigoare la data emiterii certificatului de atestare contestat.
În motivele de recurs se arată deşi instanţa de fond a concluzionat corect în sensul existenţei unei suprapuneri de terenuri nu a dispus anularea în parte a certificatului contestat şi a îndrumat reclamantul-recurent la promovarea unei acţiuni în revendicare, de comparare a titlurilor invocate de părţi, apreciat de recurent ca fiind o denegrare de dreptate.
Se solicită a se constata că în cauză nu au fost respectate de emitent dispoziţiile art. 1 şi 4 din H.G. nr. 834/1991, în vigoare la data emiterii deoarece terenul care formează obiectul certificatului în suprafaţă de 4.811 mp nu a fost deţinut şi folosit terenul şi nu i-a fost necesar desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate specific al societăţii pârâte-intimate şi se solicită anularea în parte în ceea ce priveşte suprafaţa care se suprapune peste suprafaţa aflată în proprietatea recurentului-reclamant.
Recurentul arată că în mod nelegal instanţa de fond a apreciat că acesta nu are un drept recunoscut de lege vătămat prin emiterea titlului de proprietate, dreptul său vătămat constând în dreptul de proprietate pentru o parte din terenul care este cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, în litigiu.
La dosar intimata-pârâtă SC E. SA a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea ca nefondat, întâmpinare comunicată celorlalte părţi.
Recurentul-reclamant a depus la dosar concluzii scrise.
Analizând recursul declarat, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi neexistând motive de casare cu trimitere pentru suplimentarea probatoriului administrat pentru eludarea unui nou raport de expertiză.
Curtea apreciază că soluţia recurată de respingere a acţiunii pronunţată în fond după casare şi în rejudecare este corectă, temeinică şi legală în raport de probatoriul administrat neexistând motive de casare cu trimitere spre rejudecare sau de modificare a soluţiei recurate.
În ceea ce priveşte prima critică formulată în cadrul recursului, în sensul că instanţa de fond prin sentinţa recurată, în urma rejudecării nu a ţinut cont de dispoziţiile din decizia de casare şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. nu poate fi reţinută.
Din actele dosarului rezultă că prin sentinţa civilă nr. 1494 din 16 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsei de interes şi pe fond s-a respins ca neîntemeiată acţiunea recurentului având ca obiect anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis la data de 29 septembrie 1994 de Ministerul Industriilor în favoarea pârâtei-intimate SC E. SA prin care i s-a certificat dreptul pentru o suprafaţă de 4.811,57 mp situat în comuna Rucăr judeţul Argeş.
Prin Decizia nr. 3827 din 17 iunie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a admis recursul declarat de reclamantul-recurent şi s-a casat sentinţa atacată trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de recurs a reţinut că cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză au concluzii diferite, impunându-se efectuarea unei noi expertize de specialitate care urmează să indice în ce măsură concluziile unuia dintre rapoartele de expertiză pot fi menţinute.
Noua expertiză trebuia să aibă în vedere obiectivele părţilor şi să stabilească în ce măsură sau nu suprapuneri de teren între proprietăţile părţilor.
Curtea constată că în rejudecare, cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. faţă de obligaţia administrării probelor impusă prin decizia de casare a doua instanţă a administrat proba cu expertiza dispusă prin decizia de casare şi cu obiectivele menţionate în decizia de casare în scopul stabilirii concrete a situaţiei de fapt.
Mai mult Curtea constată că instanţa în rejudecare şi-a exercitat corect şi deplin rolul activ pentru aflarea adevărului în cauză, în baza art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. şi a încuviinţat motivat la cererea părţilor efectuarea celui de al doilea raport de expertiză în cauză, în urma rejudecării.
Curtea apreciază că în cauză au fost respectate, cu prisosinţă dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., iar instanţa de fond şi-a exercitat rolul activ în ceea ce priveşte administrarea probelor şi verificarea susţinerilor părţilor neexistând motive de casare cu trimitere spre rejudecare în sensul dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat în raport de soluţia recurată de respingere a acţiunii, Curtea o apreciază ca legală şi temeinică, motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi cu aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile respectiv a dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991 şi ale Legii nr. 15/1990.
În cauză a fost stabilit în mod corect că la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, respectiv 29 septembrie 1994 terenul în suprafaţă de 4.811,57 mp se afla în folosinţa pârâtei intimate SC E. SA şi servea îndeplinirii obiectivului de activitate al societăţii în acea perioadă, terenul fiind utilizat de Sucursala Microcentrale Curtea de Argeş din anul 1985 pentru lucrări de organizare tehnologică a montajului echipamentelor hidromecanice şi pus la dispoziţie spre folosinţă Sucursalei E.H. Rm.Vâlcea în conformitate cu clauzele contractuale.
Instanţa de fond a apreciat în mod corect că în cauză recurentul-reclamant nu are un drept recunoscut de lege vătămat în sensul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data formulării acţiunii în contencios administrativ.
Nu poate fi reţinută susţinerea privind încălcarea dreptului de proprietate invocat pentru o suprafaţă contestată pentru care s-ar propune suprafaţă din certificatul de atestare cu suprafaţa deţinută în acte sub semnătură privată din 24 iulie 2000 de către recurent. La data cumpărării 24 iulie 2000 şi ulterior la data pronunţării sentinţei civile nr. 4799 din 5 decembrie 2000, terenul în litigiu se afla în folosinţa pârâtei-intimate, fiind cuprins în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor contestat.
În mod corect instanţa de fond a arătat că acţiunea în revendicare, imprescriptibilă este acţiunea pe care o poate promova recurentul, în calitate de proprietar neposesor pentru a fi lămurită situaţia constatată prin rapoartele de expertiză privind suprapunerea de terenuri.
Pe calea unei acţiuni în revendicare, de comparare a titlurilor invocate de părţi se poate stabili titularul dreptului de proprietate asupra suprafeţei pe care terenurile părţilor se suprapun compararea titlurilor reprezentând o procedură civilă care excede controlului de legalitate întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 29/1990 şi care presupune şi verificarea titlurilor autorilor părţilor pentru a se putea aprecia asupra titlului „mai caracterizat”.
În mod corect instanţa de fond a apreciat în raport de probele administrate – acte şi rapoarte de expertiză că nu se poate stabili în anul 2010 existenţa unei suprapuneri a terenurilor în condiţiile în care nu rezultă că la data emiterii certificatului contestat anul 1994 terenul societăţii pârâte a inclus şi o parte din terenul proprietatea persoanei care a vândut reclamantului în anul 2000, iar prin sentinţa civilă nr. 4799 din 5 decembrie 2000, identificarea terenului s-a făcut exclusiv în raport de conţinutul înscrisului sub semnătură privată, fără a fi întocmit un raport de expertiză topografică pentru stabilirea vecinătăţilor.
În mod corect s-a apreciat că reclamantul - recurent nu a probat existenţa unui drept recunoscut de lege vătămat în sensul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Faţă de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.N.I. împotriva sentinţei nr. 899 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2791/2012. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2802/2012. Contencios. Constatarea calităţii... → |
|---|
