ICCJ. Decizia nr. 2937/2012. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2937/2012
Dosar nr. 6620/2/2010
Şedinţa publică de la 13 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Procedura în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată la 22 iulie 2010, reclamanţii G. CEE România şi de Centrul de Resurse Juridice au solicitat anularea autorizaţiei parţiale nr. 02/2010 pentru desfăşurarea de activităţi nucleare eliberată de Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare în favoarea Agenţiei Nucleare şi pentru Deşeuri Radioactive.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că autorizaţia contestată a fost emisă nelegal pentru amplasarea parţială a depozitului de deşeuri nucleare în comuna Saligny, Judeţul Constanţa, fără consultarea publicului, care este obligatorie, conform prevederilor Convenţiei de la Aarhus privind participarea publicului la luarea deciziilor de mediu, Directivelor europene SEA şi EIA transpuse în legislaţia internă prin Hotărârile Guvernului nr. 1074/2006, nr. 445/2009 şi Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului.
Potrivit acestor reglementări, s-a arătat că, trebuie efectuată consultarea publică pentru un proiect/plan înaintea luării oricărei decizii, când toate oportunităţile sunt deschise, ceea ce înseamnă că aceste consultări trebuie să intervină într-un moment în care amplasamentul unui depozit nuclear nu a fost decis şi nu s-au efectuat investiţii pentru viitoarea construcţie, întrucât consultarea publicului după decizia de amplasare definitivă nu ar mai asigura nici un fel de oportunităţi, nefiind posibilă o modificare a planului în cazul exprimării unei păreri contrare. Reclamanţii au susţinut de asemenea că, în cauză, trebuia consultat şi publicul din statele vecine, în conformitate cu Convenţia de la Espoo, ratificată de România prin Legea nr. 22/2001.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr. 1279 din 21 februarie 2011, prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Hotărând astfel, instanţa de fond a considerat că, la data eliberării autorizaţiei nr. DFDSMA_AN&DR_02/2010 pentru desfăşurarea de activităţi nucleare, cerinţa legii privind consultarea publicului nu trebuia îndeplinită, întrucât actul respectiv nu are decât valoarea unei autorizaţii de principiu şi deci procedura consultării publicului este necesară pentru obţinerea autorizaţiei finale.
Instanţa de fond a respins motivul de nelegalitate vizând încălcarea dispoziţiilor convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998 şi ratificată de România prin Legea nr. 86/2000, reţinând că, pârâta Agenţia Nucleară pentru Deşeuri Radioactive a depus în dosarul de autorizare Programul de comunicare cu publicul pentru DFDSMA Saligny, îndeplinind cerinţele de informare a publicului cu privire la autorizarea parţială solicitată pentru amplasarea unui depozit de deşeuri radioactive în localitatea Saligny, Judeţul Constanţa.
De asemenea, s-a avut în vedere că achiziţionarea terenului în baza autorizaţiei contestate este necesară pentru a se realiza ulterior, studiul de impact asupra mediului şi studiul de fezabilitate, iar în măsura în care acestea nu vor fi pozitive, amplasarea depozitului nu se va realiza şi din această împrejurare rezultă lipsa obligativităţii consultării publice la data emiterii autorizaţiei de amplasare parţială pentru desfăşurarea de activităţi nucleare.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii Centrul de Resurse Juridice şi G. CEE România, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii şi anulării autorizaţiei DFDSMA_AN&DR_02/2010 pentru desfăşurarea de activităţi nucleare.
În primul motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit ca fiind îndeplinită cerinţa consultării publicului prin depunerea unui program de comunicare cu publicul, deşi acest document nu corespunde prevederilor art. 6 din Convenţia de la Aarhus, ratificată de România prin Legea nr. 86/2000, întrucât nu a fost consultat întreg publicul afectat de proiect (locuitorii României şi ai statelor învecinate), nu a fost disponibilă întreaga documentaţie elaborată pentru obţinerea autorizaţiei parţiale, publicul nu a avut termene suficiente şi precise pentru a lua cunoştinţă de documentaţie, nu a existat un anunţ public la nivel naţional şi în statele vecine, nu a existat un termen pentru ca publicul să îşi poată exprima punctul de vedere.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs a fost criticată concluzia instanţei de fond că nu era necesară procedura de consultare a publicului, fără a se avea în vedere că, autorizaţia parţială duce la elaborarea documentaţiei de amplasare, construire şi funcţionare a depozitului şi, conform Convenţiei de la Aarhus, publicul trebuie consultat pe parcursul elaborării acestora, chiar de la momentul începerii elaborării planului sau proiectului. Recurenţii au învederat că, aceeaşi condiţie este prevăzută şi în directivele europene privind realizarea evaluării impactului asupra mediului şi realizarea evaluării strategice de mediu, transpuse în legislaţia internă prin Hotărârile Guvernului nr. 449/2009 şi 1076/2004.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Prin autorizaţia Depozitul definitiv de deşeuri de slabă şi medie activitate DFDSMA_AN&DR_02/2010 intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare a autorizat parţial intimata-pârâtă Agenţia Nucleară şi pentru Deşeuri Radioactive să amplaseze depozitul final de deşeuri radioactive de slabă şi medie activitate în localitatea Saligny, Judeţul Constanţa.
Prin această autorizaţie a fost prelungită valabilitatea autorizaţiei parţiale DFDSMA_ANDRAD_01/2008 eliberată de la 21 februarie 2008 pentru realizarea unui depozit de suprafaţă, amplasat pe dealul lui Cristian, în zona localităţii Saligny, Judeţul Constanţa pentru deşeurile de slabă şi medie activitate care vor rezulta din operarea şi dezafectarea centralei CNE Cernavodă, în cadrul „Strategiei Naţionale pe termen mediu şi lung privind gospodărirea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea definitivă şi dezafectarea instalaţiilor nucleare”, care potrivit art. 5 lit. ş) din O.G. nr. 11/2003, aprobată prin Legea nr. 320/2003, cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă actul normativ pe baza căruia se desfăşoară activităţile de gospodărire a deşeurilor radioactive, inclusiv depozitarea lor definitivă şi dezafectarea instalaţiilor nucleare şi radiologice.
Conform reglementărilor autorităţii publice emitente, autorizaţia parţială de amplasare a DFDSMA Saligny permite titularului autorizaţiei să desfăşoare următoarele activităţi: investigaţii şi caracterizare a amplasamentului, achiziţia terenului aferent, obţinerea acordului de mediu, obţinerea şi avizarea/aprobarea documentaţiilor de urbanism, obţinerea certificatului de urbanism, obţinerea avizului sanitar, obţinerea altor avize, autorizaţii solicitate conform legii.
Toate aceste activităţi au fost de altfel cuprinse în raportul de activitate întocmit pe anul 2008 de intimata-pârâtă Agenţia Naţională şi pentru Deşeuri Radioactive, la Capitolul 6 „Depozitarea definitivă a deşeurilor radioactive”, la pct. 6.1.1. „Deşeuri generate de CNE Cernavodă. Deşeuri de activitate joasă şi medie”.
Astfel cum confirmă însăşi intimata-pârâtă Agenţia Naţională şi pentru Deşeuri Radioactive în raportul său de activitate pe anul 2007, la Capitolul VII „Depozitarea definitivă a deşeurilor radioactive”, potrivit legislaţiei de mediu, pentru proiectul DFDSMA, care face parte din lista de activităţi cu impact semnificativ transfrontalier asupra mediului, evaluarea de impact asupra mediului este parte integrantă din procedura de emitere/respingere a acordului de mediu, iar procedura de evaluare asupra mediului se efectuează în baza de pregătire a studiului de fezabilitate a proiectului.
Faţă de cadrul legislativ care reglementează autorizaţia parţială dedusă judecăţii în cauză, se constată că în mod greşit a fost respinsă acţiunea în anulare de către prima instanţă, ca urmare a respingerii fără temei a tuturor motivelor de nelegalitate vizând încălcarea accesului publicului afectat sau care poate fi afectat la informaţiile de mediu referitoare la amplasarea depozitului final de deşeuri radioactive de slabă şi medie activitate în localitatea Saligny, Judeţul Constanţa.
Autorizaţia contestată prin acţiune de recurenţii-reclamanţi a fost emisă în baza Legii nr. 111/1996, care are ca scop reglementarea, autorizarea şi controlul activităţilor nucleare desfăşurate în scopuri exclusiv paşnice, astfel încât să se îndeplinească cerinţele de securitate nucleară, de protecţie a personalului expus profesional, a pacientului, a mediului, a populaţiei şi a proprietăţii, cu riscuri minime, în conformitate cu reglementările şi cu respectarea obligaţiilor care decurg din acordurile şi convenţiile la care România este parte.
Domeniul de aplicare a acestei legi include la art. 2 lit. c) şi producerea, amplasarea şi construcţia, furnizarea, închirierea, transferul, manipularea, deţinerea, prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul, tranzitul, importul şi exportul instalaţiilor radiologice, materialelor nucleare şi radioactive, inclusiv al combustibilului nuclear şi al deşeurilor radioactive şi al dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizate.
Toate aceste activităţi sunt, potrivit dispoziţiilor art. 3-4 din O.G. nr. 7/2003, activităţi de interes naţional şi pot fi desfăşurate numai în conformitate cu reglementările naţionale şi cu acordurile internaţionale la care România este parte.
Reglementând condiţiile generale de autorizare, Legea nr. 111/1996, republicată, prevede la art. 18 lit. g) obligaţia solicitantului autorizaţiei să instituie şi să menţină un sistem de informare a publicului în conformitate cu prevederile legale.
Aceeaşi lege prevede la art. 35 lit. h) şi k) că, intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare are ca atribuţii principale să asigure informarea publicului asupra aspectelor aflate în competenţa Comisiei şi să controleze, potrivit legii, aplicarea tratatelor internaţionale şi a reglementărilor naţionale în vigoare privind controlul garanţiilor, protecţia fizică, traficul ilicit, transportul materialelor nucleare şi radioactive, protecţia împotriva radiaţiilor, asigurarea calităţii în domeniul nuclear, securităţii nucleare a instalaţiilor nucleare şi radiologice, gospodărirea combustibilului.
Pentru exercitarea acestor atribuţii, la lit. d) din textul de lege susmenţionat se prevede că intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului şi controlează desfăşurarea activităţilor reţelei de supraveghere a radioactivităţii mediului.
Din documentaţia în baza căreia a fost emisă autorizaţia parţială nr. DFDSMA_AN&DR_02/2010 rezultă că intimatele-pârâte, în calitate de autoritate publică emitentă şi respectiv, de titular al autorizaţiei parţiale, nu şi-au îndeplinit propriile obligaţii care le reveneau potrivit legislaţiei interne şi internaţionale care reglementează activitatea de natura celei autorizate.
Astfel, se reţine că, intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare nu a dovedit îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 111/1996, dar nici a celor impuse prin O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major.
Potrivit art. 20 din O.U.G. nr. 195/2005, autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, asigură informarea, participarea publicului la deciziile privind activităţi specifice şi accesul la justiţie, în probleme de mediu, în conformitate cu prevederile Convenţiei adoptată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată de România prin Legea nr. 86/2000.
În sensul acestor reglementări interne şi internaţionale, informarea publicului pentru planuri, programe, proiecte şi activităţi se realizează conform legislaţiei specifice, iar consultarea publicului este obligatorie în cazul procedurilor de emitere a actelor prevăzute de lege.
Participarea publicului la deciziile privind activităţile specifice a fost prevăzută în art. 6 alin. (1) lit. a) din Convenţia de la Aarhus cu privire la deciziile legate de orice activităţi propuse pentru procedura de autorizare, printre care şi activitatea autorizată parţial prin actul administrativ contestat în cauză.
Prin ratificarea acestei convenţii, România şi-a asumat obligaţia de a asigura participarea publicului la începutul procedurii, atunci când toate opţiunile sunt deschise şi poate avea loc o participare efectivă a publicului.
În calitatea sa de autoritate naţională competentă în domeniul nuclear care exercită atribuţiile de reglementare, autorizare şi control prevăzute de Legea nr. 111/1996, intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare nu a dovedit emiterea autorizaţiei contestate cu respectarea cerinţelor impuse de Convenţia de la Aarhus pentru accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (2) din convenţia susmenţionată, publicul interesat trebuie informat, prin anunţ public ori în mod individual, când este cazul, despre demararea unei proceduri de luare a deciziei de mediu şi într-o manieră adecvată, în timp util şi efectiv, printre altele despre: activitatea propusă şi despre o solicitare asupra căreia se va lua o decizie, natura deciziei posibile sau despre proiectul de decizie, autoritatea publică responsabilă de luarea deciziei, procedura iniţiată, incluzând modul şi momentul în care o asemenea informaţie poate fi furnizată, începutul procedurii, oportunităţile de participare a publicului, data şi beneficiul oricărei audieri publice iniţiate, o indicaţie privind autoritatea publică la care pot fi obţinute informaţii relevante şi la care a fost depozitată informaţia relevantă pentru examinare de către public, o indicaţie asupra autorităţii publice relevante sau asupra oricărui organism oficial căruia îi pot fi adresate comentarii sau întrebări şi asupra perioadei în care sunt primite aceste comentarii ori întrebări, o indicaţie asupra tipului de informaţie de mediu relevantă, disponibilă pentru acţiunea propusă şi faptul că activitatea face obiectul unei proceduri naţionale sau transfrontaliere de evaluare a impactului asupra mediului.
Aceeaşi reglementare prevede la art. 6 alin. (3) că procedurile de participare publică trebuie să includă limite de timp rezonabile pentru diferitele faze, care să permită timp suficient pentru informarea publicului şi timp suficient pentru ca acesta să se pregătească şi să participe efectiv în timpul procesului de luare a deciziei de mediu.
Recunoscând de asemenea importanţa informării opiniei publice despre aspectele referitoare la siguranţa gospodăririi combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, Convenţia comună adoptată la Viena la 5 septembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 105/1999, prevede în art. 1 şi art. 11 obligaţia fiecărei părţi contractante de a asigura, în orice stadiu al gospodăririi deşeurilor radioactive, măsuri de apărare efective împotriva riscurilor potenţiale, astfel încât persoanele/societatea şi mediul să fie protejate acum şi în viitor împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor ionizate, într-o manieră în care să fie satisfăcute nevoile şi aspiraţiile generaţiei actuale, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi şi aspiraţii.
Obligaţia de informare şi de consultare a publicului în procedura de autorizare parţială pentru amplasarea unui depozit definitiv de deşeuri radioactive revenea autorităţii publice emitente şi faţă de prevederile Directivei 2001/42/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene privind evaluarea efectelor anumitor planuri şi programe asupra mediului.
Obiectivul acestei directive este să asigure un înalt nivel de protecţie a mediului şi să contribuie la integrarea consideraţiilor privind mediul în elaborarea şi adoptarea planurilor şi programelor în vederea promovării dezvoltării durabile, asigurând că, anumite planuri şi programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice.
Cum însuşi titularul autorizaţiei a precizat în raportul său de activitate pe anul 2007 că proiectul DFDSMA face parte din lista de activităţi cu impact semnificativ transfrontalier asupra mediului, rezultă că pentru emiterea actului dedus judecăţii, era necesară respectarea procedurii prevăzută în directiva susmenţionată şi în Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului în context frontalieră, adoptată la Espoo la 25 februarie 1991 şi ratificată de România prin Legea nr. 22/2001.
Conform celor două acte internaţionale, este necesar să se ia în considerare factorii de mediu la începutul procesului decizional, prin evaluarea impactului asupra mediului la toate nivelurile administrative oportune, ca instrument necesar în vederea îmbunătăţirii calităţii informaţiilor furnizate factorilor de decizie şi permiţând acestora să ia decizii raţionale din punct de vedere al mediului, concentrate pe limitarea pe cât posibil a impactului negativ semnificativ al activităţilor, îndeosebi în context frontalieră.
Astfel, se are în vedere că, raportul de mediu şi opiniile exprimate de autorităţile în cauză şi de către public, precum şi rezultatele consultărilor transfrontaliere trebuie luate în consideraţie în timpul elaborării planului sau programului şi înainte de adoptarea lui.
Susţinerea intimatei-pârâte Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare că dispoziţiile legale invocate de recurenţii-reclamanţi devin incidente numai în cazul eliberării autorizaţiei definitive, iar nu şi pentru autorizaţia parţială contestată, a fost greşit însuşită prin considerentele care au format convingerea instanţei de fond privind lipsa de temei a acţiunii în anulare.
În art. 4 din Anexa nr. 2 a Legii nr. 111/1996, republicată autorizaţia este definită ca fiind documentul emis de autoritatea naţională competentă în domeniul activităţilor nucleare, în scopuri exclusiv paşnice, în baza unei evaluări de securitate nucleară şi control, către o persoană juridică, la cererea acesteia, pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare.
Convenţia comună asupra gospodăririi în siguranţă a combustibilului uzat şi asupra gospodăririi în siguranţă a deşeurilor radioactive, adoptată la Viena la 5 septembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 105/1999, defineşte de asemenea autorizarea în art. 2 lit. a) ca fiind orice autorizare, permisiune sau atestare eliberată de un organ de reglementare pentru a întreprinde orice activitate care are legătură cu gospodărirea combustibilului uzat sau a deşeurilor.
În sensul dispoziţiilor art. 3 pct. 4 din Directiva 2009/71/Euratom a Consiliului Uniunii Europene din 25 iunie 2009, autorizaţie înseamnă orice document legal eliberat sub jurisdicţia unui stat membru, care conferă responsabilitatea pentru alegerea amplasamentului, proiectarea, construcţia, punerea în funcţiune, exploatarea sau dezafectarea unei instalaţii nucleare.
În consecinţă, normele interne şi internaţionale menţionate anterior nu pot constitui temeiul juridic pentru exceptarea procedurii de autorizare parţială de la obligaţia consultării şi informării publicului afectat sau care poate fi afectat de obiectivul autorizat. Aceeaşi concluzie se impune şi faţă de efectele juridice produse de autorizarea parţială de amplasare a unui depozit definitiv de deşeuri radioactive, efecte care constau în operaţiunile şi activităţile care pot fi desfăşurate de către titularul autorizaţiei pentru amplasamentul deja stabilit până la data eliberării deciziei finale din cadrul procesului complex de autorizare a unui depozit definitiv de deşeuri radioactive.
În cauză, se constată că nici intimata-pârâtă Agenţia Naţională şi pentru Deşeuri Radioactive nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 14 lit. e) din O.G. nr. 11/2003, republicată, de a informa şi de a pregăti publicul din zona învecinată depozitelor definitive în vederea acceptării amplasării acestora, ceea ce presupune ca informarea şi consultarea publicului interesat să se realizeze anterior oricărei autorizări parţiale emisă în considerarea unui amplasament deja determinat.
Concluzia instanţei de fond că solicitantul autorizaţiei parţiale 02/2010 a dovedit cerinţa informării şi consultării publicului este eronată, întrucât s-a avut în vedere numai documentul privind implementarea programului de comunicare, care deşi a fost datat decembrie 2009, este identic celui depus pentru obţinerea autorizaţiei parţiale nr. DFDSMA_ANDRAD_01/2008, fără a cuprinde nici o referire la acţiuni concrete desfăşurate după această primă autorizare.
Concluzia instanţei de fond este de asemenea eronată faţă de conţinutul documentului privind implementarea programului de comunicare, care nu corespunde cerinţelor de informare şi de consultare a publicului prevăzute de Convenţia de la Aarhus. Astfel, se constată că documentul respectiv nu cuprinde informaţiile considerate relevante pentru a asigura participarea publicului la adoptarea deciziilor legate de activitatea propusă pentru procedura de autorizare.
Pentru considerentele care au fost expuse, se constată că a fost greşit respinsă acţiunea în anulare formulată de recurenţii-reclamanţi, deşi probele administrate în cauză dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004, prin vătămarea adusă unor drepturi recunoscute de lege şi unor interese legitime, ca urmare a emiterii autorizaţiei contestate cu încălcarea prevederilor legale referitoare la autorizarea parţială pentru amplasarea unui depozit definitiv de deşeuri radioactive.
2. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia
Faţă de motivele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica hotărârea instanţei de fond în sensul că, va fi admisă acţiunea formulată de reclamanţii G. CEE România şi de Centrul de Resurse Juridice şi se va dispune anularea autorizaţiei pentru desfăşurarea de activităţi nucleare nr. DFDSMA_AN&DR_02/2010 emisă de pârâta Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, în favoarea pârâtei Agenţia Naţională şi pentru Deşeuri Radioactive, respectiv autorizaţia parţială de amplasare pentru Depozitul Final de Deşeuri Radioactive de Slabă şi Medie Activitate pe Dealul lui Cristian, în zona localităţii Saligny, Judeţul Constanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de G. CEE România şi de Centrul de Resurse Juridice împotriva sentinţei civile nr. 1279 din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea formulată de reclamanţi.
Anulează autorizaţia pentru desfăşurarea de activităţi nucleare nr. DFDSMA_AN&DR_02/2010 emisă de pârâta Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare, în favoarea pârâtei Agenţia Naţională şi pentru Deşeuri Radioactive.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2769/2012. Contencios. Alte cereri. Revizuire... | ICCJ. Decizia nr. 3247/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
