ICCJ. Decizia nr. 3050/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3050/2012
Dosar nr. 2283/115/2010*
Şedinţa publică de la 15 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi cadrul procesual
Prin acţiunea formulată iniţial la Tribunalul Caraş Severin şi înregistrată la Curtea de Apel Timişoara în urma declinării de competenţă dispuse prin sentinţa nr. 562 din 15 octombrie 2010, reclamantul C.I. a chemat în judecată pârâta D.G.F.P. Caraş-Severin solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se anuleze Decizia nr. 25 din 06 mai 2010 emisă de S.S.C. din cadrul D.G.F.P. Caraş - Severin, ca fiind netemeinică şi nelegală; să se anuleze raportul de inspecţie fiscală din data de 04 ianuarie 2010, înregistrat la D.G.F.P. Caraş - Severin sub nr. 09 din 04 ianuarie 2010, prin care a fost stabilită, în mod netemeinic şi nelegal, în sarcina reclamantului, o obligaţie fiscală totală în sumă de 616.788 lei, alcătuită din diferenţă T.V.A. aferent anului 2008, în cuantum de 403.657 lei şi obligaţii fiscale accesorii - majorări de întârziere - în cuantum de 213.131 lei; să se anuleze Decizia de impunere nr. 9 din 04 ianuarie 2010 emisă de D.G.F.P. Caraş - Severin în baza raportului de inspecţie finală sus - menţionat şi să se încuviinţeze suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 9 din 04 ianuarie 2010 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a prezentei acţiuni.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 375 din 12 septembrie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat Decizia de impunere fiscală nr. 9 din 4 ianuarie 2010, Decizia nr. 25 din 6 mai 2010 şi raportul de inspecţie fiscală privind obligarea reclamantului la plata unui debit fiscal în sumă de 616.788 lei, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală nr. 9 din 4 ianuarie 2010 şi a obligat pârâta la 1.000 lei cheltuieli de judecată faţă de reclamant.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că potrivit actelor fiscale atacate, reclamantul a fost impus la plata debitului din acţiune pentru că în anul 2008, în baza unui contract de vânzare-cumpărare autentificat din 7 mai 2008, a efectuat o singură tranzacţie de vânzare-cumpărare, cu preţul de 2.124.508 lei, reprezentând vânzarea către SC C. SRL Caransebeş a două terenuri şi a construcţiilor începute şi nefinalizate situate pe acestea, reprezentând construcţii pentru locuinţe - construire două corpuri locuinţe colective regim p + 4M + M.
Pârâta a constatat că reclamantul nu a figurat ca plătitor de T.V.A. până la data controlului fiscal şi a apreciat că tranzacţia cu bunuri imobiliare în valoare de totală de 2.124.508 lei, constând în vânzarea către SC C. SRL a celor două terenuri precum şi a construcţiilor începute şi nefinalizate situate pe aceste terenuri, efectuată de persoana fizică C.I., îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 126 alin. (1) şi intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, iar contribuabilul este persoană impozabilă potrivit prevederilor art. 127 alin. (1) şi alin. (2) şi prevederile pct. 3 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, date în aplicarea art. 127 alin. (2). Totodată, organele de inspecţie fiscală invocă prevederile art. 141 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare, aplicabile în anul 2008.
În aplicarea prevederilor art. 127 alin. (2) C. fisc., pct. 3 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a C. fisc., a dispus că în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc.
Potrivit constatărilor pârâtei, reclamantul a realizat o singură operaţiune de vânzare-cumpărare, prin transmiterea a două terenuri şi a construcţiilor edificate parţial pe acestea.
Noţiunea de activitate cu caracter de continuitate prevăzută de art. 127 alin. (2) din C. fisc. presupune obligatoriu repetabilitatea unor asemenea tranzacţii, pentru a rezulta scopul obţinerii de venituri, cerinţă legală neîndeplinită în cauză prin existenţa unei tranzacţii imobiliare unice, astfel că instanţa de fond a reţinut că impunerea este nelegală.
Cu privire la măsura de suspendare a executării deciziei de impunere fiscală conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, instanţa a considerat că este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, pentru motivele expuse privind nelegalitatea impunerii, a prejudiciului iminent, urmare la caracterul executoriu de drept al creanţelor fiscale ajunse la scadenţă, prin raportare la situaţia personală a reclamantului şi a cuantumului deosebit de substanţial al debitului fiscal.
3. Calea de atac exercitată
Pârâta D.G.F.P. Caraş Severin a declarat recurs împotriva hotărârii instanţei de fond, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării actelor administrativ - fiscale, recurenta - pârâtă a făcut o expunere a cadrului normativ ce reglementează această instituţie juridică, făcând referire la prevederile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., şi a arătat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a celor două condiţii cerute de legiuitor, cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Referitor la anularea actelor fiscale, recurenta - pârâtă a prezentat, de asemenea, cadrul normativ, citând prevederile din C. fisc., care definesc noţiunea de persoană impozabilă în scopuri de T.V.A., operaţiunile taxabile, faptul generator, exigibilitatea taxei şi obligaţiile care incumbă persoanelor impozabile (art. 126, 17, 1341, 1342, 141, 1471, 150,153) şi normele metodologice corespunzătoare.
Recurenta - pârâtă a menţionat, totodată, punctul de vedere obţinut de la D.G.M.F.I.A.C. din cadrul A.N.A.F. şi a arătat că toate aceste argumente fac ca susţinerea reclamantului, în sensul că vânzarea bunurilor imobile s-a realizat printr-o singură operaţiune, fără caracter de continuitate, să nu poată fi reţinută în soluţionarea favorabilă a cauzei, iar obligaţia înregistrării în scop de T.V.A. intervine în momentul manifestării intenţiei de a desfăşura operaţiuni taxabile, iar nu după derularea tranzacţiei imobiliare.
În fine, autoritatea fiscală a arătat că majorările de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată stabilită suplimentar au fost calculate corect, potrivit prevederilor art. 120 alin. (2) C. proc. fisc.
4. Apărările intimatului
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că motivele invocate de recurenta - pârâtă sunt lipsite de temei pentru ambele aspecte abordate.
Astfel, în ceea ce priveşte suspendarea executării deciziei de impunere, a arătat că prevederile art. 14 şi 15, raportate la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat decurgând din faptul că însăşi autoritatea fiscală emitentă a solicitat un punct de vedere pentru clarificarea situaţiei de la forul ierarhic superior, iar paguba iminentă constă în faptul că executarea silită a fost deja demarată, iar cuantumul mare al debitului supus executării i-ar afecta în mod grav patrimoniul.
Legat de fondul litigiului, intimatul - reclamant a subliniat, în esenţă, lipsa caracterului de continuitate al operaţiunii de înstrăinare a imobilelor, şi a arătat că dezlegarea speţei nu se poate întemeia doar pe interpretarea făcută de A.N.A.F., prin serviciile sale de specialitate, ci pe propria interpretare pe care instanţa de judecată o dă prevederilor legale aplicabile.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenta - pârâtă şi a prevederilor aer. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Debitul fiscal supus contestării în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., după parcurgerea procedurii administrative reglementate în art. 205 şi următoarele din acelaşi cod, constă în suma de 616.788 lei, compusă din taxă pe valoarea adăugată aferentă unei tranzacţii imobiliare efectuate în anul 2008, cu majorări de întârziere aferente.
Faptul generator al obligaţiei impuse de recurenta - pârâtă rezidă în înstrăinarea a două terenuri învecinate, în suprafaţă de 482 mp şi respectiv 752 mp, situate pe str. B. şi înscrise în C.F. Chişoda, împreună cu construcţiile începute şi nefinalizate, situate pe aceste terenuri.
Vânzarea - cumpărare a fost efectuată printr-un singur act juridic, contractul autentificat din 07 mai 2008 la B.N.P., M.L., Timişoara, intervenit între reclamantul C.I. şi soţia sa, C.C., în calitate de vânzători, şi SC C. SRL, în calitate de cumpărătoare, cu preţul de 2.124.508 lei.
Analizând criticile formulate de recurenta pârâtă în raport cu baza factuală astfel descrisă, Înalta Curte constată că sentinţa atacată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale precum şi evaluarea adecvată a materialului probator, instanţa de fond ajungând la concluzia corectă că unica tranzacţie imobiliară efectuată de reclamant nu prezintă caracterul de continuitate prevăzut în art. 127 (1) - (2) C. fisc. drept criteriu pentru definirea noţiunii de „persoană impozabilă” în scopuri de T.V.A. şi a noţiunii de „activitate economică”.
Instanţa de control judiciar împărtăşeşte această concluzie, reţinând că art. 126 alin. (1) literele c) şi d) din C. fisc. instituie, printre condiţiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru stabilirea operaţiunilor impozabile în România, aceea ca livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să fie realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), şi să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).
În temeiul art. 127 alin. (1) din C. fisc., este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi, iar alineatul (2) include în categoria activităţilor economice exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Autoritatea fiscală a identificat corect normele juridice aplicabile raportului dedus judecăţii, dar nu a explicat în mod convingător care ar fi temeiurile, desprinse din legislaţia în vigoare la data operaţiunii de înstrăinare a imobilelor, ce ar justifica calificarea acesteia drept activitate economică, având caracter de continuitate.
Singurul argument în acest sens a fost referirea la conţinutul art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc., care prevede scutirea de taxă pe valoarea adăugată pentru livrarea, de către orice persoană, a terenurilor şi construcţiilor, cu excepţia livrării unei construcţii noi, a unei părţi a acesteia sau a unui teren în construcţie.
Or, în condiţiile în care, după cum rezultă din textul menţionat, regula în materia livrării de construcţii şi terenuri o constituie scutirea de T.V.A. (scutire în raport cu obiectul operaţiunii), norma de excepţie cuprinsă în teza a II-a a art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. nu poate fi aplicată izolat, ruptă din context, fără a fi corelată cu prevederile art. 127 C. fisc., care definesc persoana impozabilă.
Acesta este, de altfel, şi interpretarea stabilită prin pct. 37 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a art. 141 alin. (2) din C. fisc., aprobate prin H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2008:
„Excepţia prevăzută la art. 141 alin (2), lit. f) din C. fisc. se aplică numai în cazul persoanelor care devin impozabile în sensul art. 127 din C. fisc. pentru livrarea de construcţii noi, de părţi ale acestora sau de terenuri construibile”.
Nici prevederile art. 153 din C. fisc., astfel cum au fost explicitate, în vederea punerii în executare, prin pct. 66 alin. (1) și (2) din Normele metodologice, nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurenta - pârâtă, pentru că obligaţia de înregistrare în scopuri de T.V.A. ia naştere doar cu privire la activitatea economică pe care o realizează ori intenţionează să o realizeze persoana impozabilă, deci tot în raport cu îndeplinirea cerinţelor cuprinse în art. 126 şi 127 din C. fisc.
Critica referitoare la aplicarea art. 120 alin. (2) C. proc. fisc. pentru majorările de întârziere nu se mai impune a fi analizată, pentru că debitul accesoriu nu poate avea o existenţă de sine stătătoare în raport cu debitul principal, corect anulat de instanţă.
În ceea ce priveşte suspendarea executării deciziei de impunere, Înalta Curte constată că această măsură provizorie, dispusă de instanţa de fond prin aplicarea judicioasă a prevederilor art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 în raport cu circumstanţele cauzei, a avut o durată limitată în timp până la soluţionarea irevocabilă acţiunii în anulare, astfel că o analiză detaliată în recurs a devenit de prisos.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în considerarea prevederilor art. 14 alin. (4) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Caraş - Severin, împotriva sentinţei civile nr. 375 din 12 septembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3842/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3169/2012. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
