ICCJ. Decizia nr. 3179/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3179/2012
Dosar nr. 7261/2/2010
Şedinţa publică de la 22 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3108 din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul C.G., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., obligând-o pe aceasta din urmă să emită, în termen de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, titlul de despăgubire în favoarea reclamantului, sub sancţiunea unei penalităţi de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că deşi prin Dispoziţia nr. 489/2009 a primarului com. Agigea s-a stabilit că reclamantul are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul teren în suprafaţă de 880 m.p., până în prezent autoritatea pârâtă nu a finalizat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, ceea ce constituie un refuz nejustificat, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care nu există nici un impediment legal pentru emiterea titlului de despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta, invocând, în esenţă, următoarele critici:
În mod greşit a reţinut prima instanţă că a fost depăşit termenul rezonabil de soluţionare a cauzei şi că există un refuz nejustificat în această privinţă; potrivit recurentei, nu există elemente care să susţină concluzia că ar fi depăşit termenul rezonabil de soluţionare a dosarului de despăgubire al reclamantei, în condiţiile în care s-a procedat la verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat.
În mod nelegal a fost stabilit termenul de 60 de zile pentru executarea obligaţiei, acesta nefiind suficient pentru epuizarea procedurii, mai ales că depinde şi de modul în care evaluatorii îşi îndeplinesc obligaţiile contractuale, precum şi de poziţia persoanei îndreptăţite.
În mod greşit a fost obligată autoritatea pârâtă la plata de penalităţi, în condiţiile în care dosarul a fost soluţionat cu respectarea procedurilor legale iar recurenta nu are un buget propriu prin care să poată achita penalităţile.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru motivele expuse în continuare.
În mod corect, în raport de dispoziţiile art. 16 alin. (5) din cap. V din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să finalizeze procedura administrativă şi să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire.
Această soluţie este corectă, ea fiind însuşită şi de instanţa de recurs, sentinţa urmând a fi modificată numai în privinţa petitelor accesorii.
Soluţia instanţei de fond se impune pentru că, prin neemiterea titlului de despăgubire întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziţiei de restituire, este evidentă încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, principiu care guvernează şi etapa administrativă, anterioară celei judiciare; aceasta cu atât mai mult cu cât recurentei-pârâte îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea unui alt principiu, cel al operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.
Înalta Curte constată că atitudinea autorităţii recurente nu poate fi justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are caracter intern şi nu poate înfrânge principiul sus-menţionat al termenului rezonabil de soluţionare a cererilor persoanelor îndreptăţite.
Nu este întemeiată nici susţinerea recurentei, în sensul că intervalul de timp de 60 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, stabilit pentru îndeplinirea obligaţiei de emitere a deciziei reprezentând titlul de despăgubire, nu ar fi suficient pentru îndeplinirea obligaţiei.
Înalta Curte observă că sentinţa atacată s-a pronunţat la data de 27 aprilie 2011, adică în urmă cu mai mult de un an, iar soluţia instanţei de recurs era previzibilă cu uşurinţă pentru recurentă, dată fiind jurisprudenţa consolidată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie, aşa încât executarea obligaţiei de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 60 de zile de la pronunţarea acestei decizii este corectă, îndeplinirea sa fiind posibilă.
În ce priveşte acordarea penalităţilor de întârziere, se va reţine că această posibilitate este prevăzută expres de dispoziţiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
În contextul particular al cauzei de faţă, însă, instanţa de control judiciar apreciază că nu se impune stabilirea în sarcina recurentei a unui mijloc de constrângere suplimentar, cu atât mai mult cu cât intimata-reclamantă are la dispoziţie prevederile imperative ale art. 24 alin. (2) din acelaşi act normativ, în caz de neexecutare la termen.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va fi admis recursul, modificându-se în parte sentinţa atacată, în sensul arătat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Statul Român, prin C.C.S.D., împotriva sentinţei nr. 3108 din 27 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că înlătură sancţiunea penalităţilor de 100 lei pe zi de întârziere.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3172/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 3183/2012. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
