ICCJ. Decizia nr. 3183/2012. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3183/2012
Dosar nr. 461/33/2011
Şedinţa publică de la 22 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 393 din 1 iulie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta E. (P.) E., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., obligând-o pe aceasta să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, pentru care s-a emis Dispoziţia nr. 1320/2006 emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 1320/2006 emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca, s-a propus reclamantei acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, actul respectiv, împreună cu dosarul aferent fiind înregistrat la C.C.S.D. în acelaşi an. Cu toate acestea, nici până la data formulării acţiunii, pârâta nu demarase procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.
De asemenea, se arată în considerentele sentinţei atacate, neefectuarea nici uneia dintre operaţiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de îndelungat de la data înregistrării dosarului, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantei la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul I al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Prima instanţă a apreciat ca inadmisibilă cererea prin care pârâta solicita sesizarea instanţei de contencios administrativ competente cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei privind acordarea de despăgubiri emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca, apreciind că aceasta nu reprezintă un act administrativ, în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004, ci un act civil a cărui nelegalitate nu poate contestată pe calea excepţiei prevăzute de acest act normativ.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, se arată, în esenţă, că instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii şi înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri, în mod greşit dispunând obligarea directă la emiterea titlului.
Totodată, recurenta susţine că în mod greşit a apreciat prima instanţă că excepţia de nelegalitate este inadmisibilă iar dispoziţia de acordare a despăgubirilor nu ar avea caracter administrativ.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În mod corect, în raport de dispoziţiile din cap. V - Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire.
Soluţia instanţei de fond se impune pentru că, prin nesoluţionarea cererii întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziţiei, respectiv 23 martie 2006, şi cea a înregistrării dosarului la Comisie, datând din acelaşi an, este evidentă depăşirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligaţii în acest sens, fiind ţinută de respectarea principiului operativităţii specifice oricărei activităţi a autorităţilor administrative.
Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptăţeşte pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidenţa acestui principiu, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate şi aplicate decât în acord cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanţie a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât şi în cadrul procedurii administrative.
Soluţionarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre.
Statului îi revine, aşadar, obligaţia de a organiza funcţionarea sistemului autorităţilor sale astfel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice, fiind binecunoscut în doctrină şi practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra şi nu poate justifica legal întârzierea în soluţionarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.
Or, în speţă, termenul de peste 5 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamantei de soluţionare a cererii sale nu se încadrează în noţiunea de termen rezonabil, astfel încât instanţa de fond în mod corect a admis acţiunea, soluţia impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât şi cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului (C.E.D.O.).
De asemenea, contrar celor susţinute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a sancţionat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuţiilor legale în soluţionarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la care a fost obligată prin sentinţa recurată, cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în actul normativ susmenţionat, adică, implicit, după parcurgerea etapei evaluării.
Criticile care vizează legalitatea actului prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit în natură sunt, şi ele, nefondate, întrucât Secretariatul C.C.S.D., potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ susmenţionat, are ca atribuţie doar verificarea legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului; or, recurenta-pârâtă refuză trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există înscrisuri care să facă dovada calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei şi a suprafeţei imobilului cu privire la care s-a propus acordarea despăgubirilor, ceea ce excede atribuţiilor sale.
Nici critica referitoare la greşita apreciere a instanţei de fond cu privire la caracterul civil al Dispoziţiei nr. 1320 din 23 martie 2006 emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca nu este întemeiată.
Astfel, a naliza în ansamblu a prevederilor Legii nr. 10/2001, în temeiul cărora a fost emisă dispoziţia respectivă, degajă concluzia că legiuitorul a înţeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea acestui act normativ.
Această concluzie este confirmată de regula procedurală consacrată de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora competenţa de soluţionare a litigiilor având ca obiect dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură aparţine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din aceeaşi lege, „ Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară”.
Din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă în mod evident natura civilă a dispoziţiei de acordare a despăgubirilor, ceea ce exclude posibilitatea controlului legalităţii acesteia pe calea excepţiei prevăzută de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
Totodată, având în vedere cererea intimatei, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 500 lei, stabilite prin apreciere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta C.C.S.D. împotriva sentinţei nr. 393 din 1 iulie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată către intimata E.E., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3179/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3187/2012. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
