ICCJ. Decizia nr. 3385/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3385/2012
Dosar nr. 220/30/2011
Şedinţa publică de la 5 iulie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrata pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul B.V., a solicitat anularea Deciziei nr 10 din 13 iulie 2010, emisă de către D.G.F.P. a Judeţului Timiş, în soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Dispoziţiei nr. 3539 din 30 martie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiş, A.I.F., Serviciul inspecţie fiscală persoane fizice, şi privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală şi a raportului de inspecţie fiscală încheiat la persoana fizică B.V. emis sub acelaşi număr.
Reclamantul a solicitat anularea actelor contestate, deoarece, în opinia sa, nu are calitate de persoană impozabilă, măsurile dispuse de organul de inspecţie fiscală fiind circumscrise unei persoane impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.
Mai arată reclamantul, în cazul admiterii contestaţiei, măsurile dispuse de organul de inspecţie fiscală devin caduce, ceea ce impune anularea Dispoziţiei privind măsurile obligatorii.
Consideră reclamantul că decizia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală este nulă datorită faptului că termenul de aducere la îndeplinire a măsuri nr. 2, fixat de organul de control (25 aprilie 2010) este anterior datei comunicării deciziei (28 aprilie 2010).
Cu alte cuvinte, măsurile dispuse de organul de control sunt imposibil de executat în termenul acordat, iar imposibilitatea este obiectivă.
Pârâta D.G.F.P. Timiş a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, arătând,în esenţă, că în urma finalizării inspecţiei fiscale parţiale privind taxa pe valoare adăugată în ceea ce-l priveşte pe reclamant, a fost emisă Dispoziţia privind măsurile stabilite de către organele de inspecţie fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010, dispoziţie prin intermediul căreia au fost stabilite în sarcina reclamantului două măsuri:
- În calitate de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de T.V.A. va aplica măsurile de simplificare prin emiterea de facturi cu taxare inversă şi transmiterea acestora beneficiarilor;
- În calitate de persoană impozabilă va colecta T.V.A. conform art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. şi art. 140, respectiv, va cuprinde suma în decontul de aferent lunii aprilie 2010.
În ceea ce priveşte petitul referitor la anularea R.I.F. nr. 3539 din 30 martie 2010, a solicitat respingerea ca inadmisibil, întrucât raportul de inspecţie fiscală nu este un act administrativ în accepţiunea C. proc. fisc., iar împotriva acestuia legiuitorul nu a instituit vreo cale de atac. Raportul de inspecţie fiscală este o operaţiune tehnico - materială care stă la baza emiterii titlului de creanţă.
2. Declinările reciproce de competenţă
Prin sentinţa nr. 893 din 4 iulie 2011, Tribunalul Timiş a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, reţinând că, în raport cu art. 10 din Legea nr. 554/2004, în cazul litigiilor care vizează taxe şi impozite, precum şi accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, competenţa materială de soluţionare a cererilor privind anularea actelor administrative fiscale prin care s-au stabilit obligaţiile de plată revine curţilor de apel, situaţie ce se regăseşte în speţă, de vreme prin Decizia de impunere cu nr. 3539 din 30 martie 2010 reclamantul a fost obligat să achite suma de 3.873.686 lei reprezentând obligaţii fiscale.
Astfel, raportat la valoarea actului administrativ fiscal a cărui anulare se solicită, precum şi la dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Apel Timişoara.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, iar la termenul din 16 februarie 2012, reprezentantul pârâtei a invocat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Timişoara, în cauză, fiind contestată o dispoziţie de măsuri emisă de o autoritate locală şi nu c decizie de impunere ca titlu de creanţă, astfel că, prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004 sunt aplicabile în speţă sub aspectul criteriului rangului autorităţii emitente şi nu al cuantumului valoric, în raport de care, Tribunalul Timiş este competent în soluţionarea cauzei.
Prin sentinţa nr. 186 din 15 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel Timişoara şi în consecinţă, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionare acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut că tribunalul s-a aflat în eroare, în cauză fiind contestată, în principal, Dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010, emisă în temeiul art. 105 alin. (9) din O.G. nr. 92/2003 şi a O.M.F. nr. 1939 din 28 decembrie 2004, Raportul de inspecţie fiscală cu acelaşi numai care a stat la baza emiterii acesteia, precum şi Decizia subsecventă de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 10 din 13 iulie 2010, nu Decizia de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010, prin care reclamantul a fost obligat să achite suma de 3.873.686 lei, reprezentând obligaţii fiscale, aplicând astfel, în mod greşit dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004.
A mai reţinut Curtea de apel că reclamantul a făcut referire în cadrul contestaţiei administrative atât la decizia de impunere cât şi la dispoziţia de măsuri emise cu aceeaşi ocazie, însă prin Decizia nr. 10 din 13 iulie 2010 emisă în soluţionarea contestaţiei administrative, organul de soluţionare a contestaţiei a dispus respingerea contestaţiei, exclusiv în ceea priveşte cererea privind anularea Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010.
Aşadar, în speţă, este vorba despre anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative - singura care este supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ, conform art. 218 alin. (2) C. proc. fisc - formulată împotriva unei dispoziţii de măsuri prin care s-au stabilit în sarcina reclamantului două măsuri în urma inspecţiei fiscale realizate, prima constând obligaţia reclamantului persoană fizică, în calitate de persoană impozabilă înregistrată în scopuri de T.V.A., pentru livrările de terenuri efectuate la datele de 11 martie 2006 şi 18 octombrie 2006, de a aplica măsurile de simplificare valabile la data efectuării tranzacţiilor, iar cea de-a doua, de a colecta T.V.A., în aceeaşi calitate, pentru livrările de imobile din perioada 01 ianuarie 2010-31 martie 2010, conform art. 137 alin. (1) lit. a) şi art. 140 din C. fisc. şi de a cuprinde suma respectivă în decontul de T.V.A. aferent lunii aprilie 2010, cu termene de realizare de 15 zile de la data comunicării dispoziţiei, pentru prima măsură, respectiv, termenul de 25 aprilie 2010, pentru cea de-a doua.
Curtea de apel a mai reţinut că prin motivele expuse în acţiunea de fond, reclamantul consolidează ideea nelegalităţii dispoziţiei de măsuri şi nu a deciziei de impunere, argumentând că măsurile dispuse de organul de I inspecţie fiscală se circumscriu comportamentului unei persoane impozabile din punctul de vedere al T.V.A., or reclamantul contestă tocmai calitatea sa de persoană impozabilă din perspectiva interpretării dispoziţiilor în materie ale codului fiscal, aşa cum au fost modificate în mod succesiv, coroborate cu cele ale codului comercial şi ale Legii nr. 50/1991.
În plus, reclamantul susţine nelegalitatea aceleaşi dispoziţii de măsuri, din perspectiva termenului de realizare dispus pentru cea de-a doua măsura, pe care îl apreciază ca imposibil de executat, prin raportare la data când i-a fost comunicată respectiva decizie.
În concluzie, întrucât decizia de soluţionare a contestaţiei administrative vizează un act administrativ fiscal în care sunt cuprinse măsuri pe care contribuabilul are obligaţia să le îndeplinească în condiţiile şi termenele stabilite de organul de inspecţie fiscală, conform art. 105 alin. (9) C. proc. fisc, şi nu un titlu de creanţă, respectiv, o decizie de impunere emisă în condiţiile aceluiaşi C. fisc., Curtea a apreciat că în speţă, pentru stabilirea competentei materiale de soluţionare a cauzei este operant criteriul rangului autorităţii publice emitente şi nu criteriul valoric consacrat de art. 10 din Legea nr. 554/2004, aşa cum a statuat şi jurisprudenţa instanţei supreme în materie.
Având în vedere că decizia de soluţionare a contestaţiei administrative a fost emisă de un organ judeţean, respectiv D.G.F.P. Timiş, în temeiul dispoziţiilor legale anterior menţionate, Curtea a admis excepţia invocată şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
II. Reglatorul de competenţă
Astfel învestită, Înalta Curte reţine că acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant se încadrează în prevederile art. 218 alin. (2) C. proc. civ., având ca obiect Decizia nr. 10 din 13 iulie 2010, prin care D.G.F.P. Timiş a soluţionat contestaţia administrativă exercitată împotriva Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010, emisă de D.G.F.P. Timiş în temeiul raportului de inspecţie fiscală din data de 30 martie 2010.
Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă că raportul de inspecţie fiscală menţionat a fost urmat, pe de o parte, de dispoziţia de măsuri emisă în temeiul art. 105 alin. (9) C. proc. fisc. şi, pe de altă parte, de Decizia de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010, actul administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţiile fiscale ale reclamantului, conform art. 109 lin. (2) şi art. 85 C. proc. fisc., ambele acte făcând obiectul unei contestaţii administrative formulate de reclamant potrivit art. 205 şi următoarele C. proc. fisc.
Dar cu toate că aceste acte procesual fiscale au fost emise cu privire la acelaşi raport de drept fiscal material, D.G.F.P. Timiş a ales să soluţioneze contestaţia împotriva dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală, prin decizia ce face obiectul prezentei judecăţi.
Ţinând seama de limitele învestirii instanţei, în cadrul procesual stabilit conform principiului disponibilităţii, Înalta Curte constată că litigiul nu are ca obiect propriu - zis taxe şi impozite, contribuţii sau datorii vamale, care să atragă incidenţa criteriului valoric prevăzut în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dispoziţia privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală având doar scopul de a asigura concordanţa documentelor şi înregistrărilor cu starea de fapt fiscală identificată în urma inspecţiei fiscale.
În consecinţă, în temeiul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili că Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, îi revine competenţa soluţionării cauzei, prin aplicarea criteriului rangului autorităţii emitente, avut în vedere, de asemenea, de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş în favoarea Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 374/2012. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 3470/2012. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
