ICCJ. Decizia nr. 3467/2012. Contencios
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3467/2012
Dosar nr. 593/4^/2011
Şedinţa publică de la 13 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă:
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1.1. Cererea de chemare în judecată.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 593/42/2011, reclamantul I.H., a chemat în judecată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata diferenţei de 60% din suma totală de plată de 175.462 RON, despăgubiri ce i s-au cuvenit în calitate de beneficiară a Legii nr. 290/2003.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a făcut parte din categoria de cetăţeni ce aveau dreptul să beneficieze de dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi că, urmare demersurilor făcute i s-a eliberat Hotărârea nr. 108 din 14 decembrie 2006 a Comisiei Judeţene Prahova prin care s-a stabilit că are dreptul la plata unor despăgubiri de 175.462 RON, hotărâre definitivă şi executorie, despăgubiri ce trebuiau achitate în două tranşe pe parcursul a doi ani consecutivi.
S-a mai susţinut că în cursul anului 2007, i s-a achitat prima tranşă, restul urmând a i se achita în anul 2008, dar din anul 2008 i-a fost refuzată achitarea cotei de 60% din sumă deşi are dosarul complet şi a formulat nenumărate solicitări pârâtei pentru a-şi îndeplini obligaţia.
Pârâta ANRP a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
1.2. Hotărârea primei instanţe.
Prin Sentinţa nr. 232 din 6 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantului I.H. şi a obligat pârâta să achite reclamantului diferenţa de 60% din suma totală de plată de 175.462 RON, acordată cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin Hotărârea 108 din 14 decembrie 2006 a Comisiei Judeţene Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003, a fost admisă solicitarea reclamantului şi s-au acordat acestuia despăgubiri băneşti în cuantum de 175.462 RON, pentru bunurile abandonate în Basarabia, localitatea Văşcăuţi, judeţul Storojineţ - Republica Moldova, bunuri ce au aparţinut autorilor săi D.C.V. şi D.L.
Astfel, despăgubirile băneşti stabilite în favoarea lui I.H., depăşesc 100.001 RON, iar potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, acestea trebuiau achitate până la data de 14 decembrie 2008, pentru prima tranşă de 40% termenul s-a împlinit la 14 decembrie 2007, iar pentru cea de a doua la 14 decembrie 2008.
A reţinut Curtea, că reclamantul are dreptul de a beneficia în concret de sumele stabilite cu titlu de despăgubiri în conformitate cu prevederile reparatorii ale Legii nr. 290/2003, însă până în prezent nu a încasat în totalitate aceste sume, deşi a solicitat în scris ANRP să efectueze plata diferenţei de 60% din suma totală de 175.462 RON, însă pârâta nu şi-a onorat obligaţia ce îi incumbă potrivit art. 18 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ.
Curtea a înlăturat apărarea pârâtei ANRP potrivit căreia nu dispune de fonduri suficiente pentru plata sumelor stabilite prin hotărâri emise în baza Legii nr. 290/2003, plata acestora fiind condiţionată de existenţa în bugetul de stat a unor astfel de sume, întrucât prin Legea nr. 290/2003 şi H.G. nr. 1.120/2006, s-a stabilit în sarcina acestei pârâte obligaţia de plată a despăgubirilor. Astfel că pârâta trebuia să se preocupe de alocarea fondurilor în scopul îndeplinirii atribuţiei legale, într-o situaţie contrară obligaţia fiind lipsită de conţinut, însă ANRP nu a făcut dovada demersurilor efectuate în scopul alocării de fonduri suficiente pentru plata sumelor stabilite în conformitate cu acest act normativ, cu caracter reparator.
În sensul concluziilor sale, prima instanţă a invocat practica CEDO, respectiv cauza Burdov versus Rusia nr. 33509/04 şi cauza Viaşu împotriva României.
1.3. Recursul declarat în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta a susţinut, în esenţă că, în mod greşit prima instanţă a procedat la obligarea pârâtei la plata celei de a doua tranşe din cuantumul compensaţiilor având în vedere că plata despăgubirilor, potrivit art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1.120/2006 este condiţionată de existenţa la bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinaţie.
A arătat recurenta că sumele acordate ca despăgubiri sunt stabilite prin Legea bugetului de stat, iar sumele plătite de ANRP ca despăgubiri pe Legea nr. 290/2003 sunt publice, fiind publicate de site-ul anrp.gov.ro.
În aceste condiţii, a arătat recurenta, se impune a se constata că, în absenţa disponibilităţilor băneşti ale statului, raportat la dificultăţile prin care trece economia ţării, s-a stabilit în sarcina ANRP o obligaţie imposibil de realizat şi care este în natură să afecteze principiul egalităţii de tratament, recunoscut atât în plan intern cât şi în plan european.
În al doilea rând, din raţiuni financiare, creanţele asupra statului pot fi limitate sau eşalonate la plată şi nu pot fi plătite decât în condiţii de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de Jurisprudenţa CEDO.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce vor fi în continuare arătate.
Prin Hotărârea nr. 108 din 14 decembrie 2006 a Comisiei Judeţene Prahova de Aplicare a Legii nr. 290/2003, reclamantului I.H. i s-au acordat despăgubiri băneşti în cuantum de 175.462 RON, pentru bunurile abandonate în Basarabia, localitatea Văşcăuţi, judeţul Storojineţ - Republica Moldova, bunuri ce au aparţinut autorilor săi D.C.V. şi D.L.
În cursul anului 2007 reclamantului i s-a acordat prima tranşă, în cuantum de 40% din valoarea totală a despăgubirilor.
Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, despăgubirile băneşti vor fi acordate beneficiarilor în termen la un an de la comunicarea hotărârilor comisiilor judeţene ori a municipiului Bucureşti, iar plata se poate face şi în rate în maximum doi ani în funcţie de disponibilităţile băneşti.
De asemenea potrivit art. 18 alin. (5) din H.G. nr. 1.120/2006 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, aceste sume se achită în una din modalităţile enumerate de lit. a) - c), reclamanta regăsindu-se în ipoteza prevăzută la lit. c), respectiv eşalonat în două tranşe pe parcursul a doi ani consecutivi, 40% în primul an şi 60% în anul următor, dacă cuantumul compensaţiilor depăşeşte 100.001 RON.
În cauză, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, despăgubirile băneşti stabilite în favoarea lui I.H., trebuiau achitate până la data de 14 decembrie 2008, prima tranşă de 40% până la data de decembrie 2007, iar cea de a doua tranşă, până la 14 decembrie 2008, însă până în prezent reclamanta nu a încasat plata diferenţei de 60% din suma totală de 175.462 RON.
Înalta Curte reţine că interpretarea art. 18 alin. (4) şi (5) din H.G. nr. 1.120/2006 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, trebuie făcută pornind de la principiu potrivit căruia normele legale trebuie interpretate în sensul în care să producă efecte juridice şi nu în sensul în care nu ar putea produce nici un efect, astfel că o soluţie de respingere a cererii reclamantei pe motiv că nu există disponibilităţi în cont nu poate fi primită în condiţiile în care nu s-au administrat dovezi concludente care să justifice durata de soluţionare a opţiunii de plată în numerar faţă de disponibilităţile financiare alocate, de numărul persoanelor care urmau să fie despăgubite, de volumul sau complexitatea lucrărilor administrative necesare pentru efectuarea plăţii.
De altfel, prin Jurisprudenţa sa, respectiv cauza Burdov versus Rusia nr. 33509/04, CEDO a statuat că autorităţile nu pot invoca lipsa disponibilităţilor băneşti sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti. Cu atât mai mult, în aplicarea dispoziţiilor unei legi, autorităţile nu se pot prevala de lipsa disponibilităţilor băneşti pentru a nu achita sine die despăgubirile sau compensaţiile prevăzute cu caracter reparator de acea lege.
În consecinţă, având în vedere considerentele expuse anterior şi constatând în acelaşi timp, o durată excesiv de mare a procedurii administrative în cauza de faţă, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Direcţia pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 împotriva Sentinţei nr. 232 din 6 septembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 3445/2012. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3468/2012. Contencios. Litigii Curtea de... → |
|---|
