ICCJ. Decizia nr. 352/2012. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 352/2012
Dosar nr.1027/1/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1364 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 246 C. proc. civ., a constatat că reclamantul M.L. a renunţat la judecarea capetelor de cerere privind anularea Ordinelor nr. 3895/2004 şi nr. 3967/2005 emise de ministrul educaţiei şi cercetării, precum şi la judecarea excepţiilor de nelegalitate invocate. Instanţa de fond a respins, în rest, acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi B.C., reţinând că aceasta este neîntemeiată în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la plata unor daune materiale indexate cu rata dobânzii de referinţă, reprezentând diferenţa dintre salariul lunar de profesor universitar şi salariul de conferenţiar universitar de la începutul semestrului al doilea al anului universitar 2003/2004 şi până la încheierea irevocabilă a acestui proces, în sumă de 186.792 RON, a unor daune morale în valoare de 65.000 RON, precum şi a unor daune cominatorii sau penalităţi de 100 RON/zi dacă autoritatea pârâtă întârzie să emită ordinul şi să aplice dispoziţiile din hotărâre. De asemenea, a fost respinsă şi cererea de intervenţie formulată în interesul reclamantului de către Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:
La termenul de judecată din 9 februarie 2011, reclamantul personal a solicitat să se constate că renunţă la judecata primelor două capete de cerere, astfel cum le-a precizat la termenul de judecată din 27 octombrie 2010, şi a solicitat instanţei soluţionarea cererii de chemare în judecată cu privire la celelalte capete de cerere.
Prin cererea precizatoare, reclamantul a solicitat anularea Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3967 din 24 mai 2005, poziţia 1 Anexa 1 şi obligarea conducătorului autorităţii pârâte de a emite ordinul de confirmare pe postul de profesor universitar poziţia 22, Algebră, la Catedra de Matematică, Facultatea de Matematică - Informatică, a Universităţii Spiru Haret, începând cu semestrul al doilea al anului universitar 2003/2004.
Cu privire la aceste capete de cerere reclamantul a renunţat la judecată, în şedinţă publică, precizând că renunţă, implicit, la soluţionarea excepţiei de nelegalitate asupra Ordinelor ministrului cu nr. 3218/2002, nr. 4821/2004, nr. 5723/94 şi nr. 3895/2004, precum şi cu privire la fişele Comisiei de matematică din 02 aprilie 2004 şi 28 februarie 2008 cu privire la Nota privind dosarul de concurs şi procesul-verbal al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare din 25 noiembrie 2005, întrucât au legătură cu capetele principale de cerere.
Deşi prin Decizia de casare nr. 5862 din 16 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a trimis cauza spre rejudecare cu rezolvarea dată în sensul că Ordinul nr. 3895/2004 este atacat pe cale principală, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004, şi nu pe cale de excepţie, iar reclamantul prin cererea precizatoare a menţionat doar anularea Ordinului ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3967/2005, faţă de susţinerile reclamantului din şedinţa de judecată s-a consemnat renunţarea şi cu privire la Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3895/2004.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul B.C. faţă de renunţarea reclamantului la judecata capetelor de cerere principale s-a apreciat că nu se mai impune a fi discutată, întrucât capetele de cerere pentru care reclamantul a stăruit în judecată reprezintă capete accesorii ale capetelor principale de cerere iar aspectul dacă pârâtul B.C. avea ori nu calitate procesuală putea fi analizat în primul rând în raport de acţiunea în anularea actelor administrative; fiind chemat în judecată de către reclamant, pretenţiile acestuia vor fi analizate în raport de ambii pârâţi pe fondul capetelor de cerere deduse judecăţii.
Astfel, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi B.C., în solidar, la plata unor daune materiale, indexate cu rata dobânzii de referinţă, reprezentând diferenţa dintre salariul lunar de profesor universitar şi salariul de conferenţiar universitar de la începutul semestrului al doilea al anului universitar 2003/2004 şi până la încheierea irevocabilă a acestui proces, în sumă de 186.792 RON, şi la plata unor daune morale în valoare de 65.000 RON, precum şi la plata unor daune cominatorii sau penalităţi de 100 RON/zi, dacă autoritatea pârâtă întârzie să emită ordinul şi să aplice dispoziţiile din hotărâre.
Art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că "în cazul soluţionării cererii instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate dacă reclamantul a solicitat acest lucru".
Conform art. 19 alin. (1) din aceeaşi lege, "când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".
Din aceste prevederi legale rezultă expres situaţia că despăgubirile pentru daune materiale şi morale produse pot să fie cerute în legătură cu actul administrativ pe care instanţa de contencios administrativ l-a anulat ca fiind nelegal.
În cauză, reclamantul a renunţat la judecata capetelor de cerere prin care a solicitat anularea Ordinelor nr. 3967/2005 şi nr. 3895/2004 pe motiv că, prin Sentinţa nr. 1629 din 7 aprilie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus anularea Ordinului Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5656/2005, anexa 1, poziţia 5 şi a constat nelegalitatea Ordinului Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 4801/2004, care a stat la baza Ordinului Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5656/2005.
În dosarul nr. 2568/2/2009 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, în care a fost pronunţată Sentinţa nr. 1629 din 7 aprilie 2010, reclamantul în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovaţiei şi B.C. a contestat un alt act administrativ.
De asemenea, rezultă din considerentele Sentinţei nr. 1629/2010 că reclamantul a solicitat, în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 2568/2/2009, obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri materiale şi la plata unor daune morale dar acţiunea a fost admisă în parte, doar în privinţa anulării şi constatării ca nelegale a actelor contestate.
În prezenta cauză, solicitarea reclamantului de admitere a capetelor de cerere cu privire la plata de despăgubiri pentru daune materiale şi morale, ca un capăt de cerere accesoriu al acţiunii dintr-un alt dosar şi anume dosarul nr. 2568/2/2009 este, evident, neîntemeiată.
Solicitarea de despăgubiri pentru daune materiale şi morale în prezenta cauză este un capăt de cerere accesoriu al capătului de cerere principal, prin care s-a cerut anularea Ordinelor ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3967/2005 şi nr. 3895/2004.
Concluzionează prima instanţă că, întrucât reclamantul a renunţat la judecarea capetelor principale, prin care solicita verificarea de către instanţă a legalităţii acestor acte, şi nu s-a constatat că Ordinele ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3967/2005 şi nr. 3895/2004 ar fi fost anulate printr-o altă hotărâre de instanţa de contencios administrativ, se constată că solicitarea reclamantului de acordare a unor despăgubiri în considerarea aspectului că actele ar fi nelegale este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs reclamantul şi intervenienta în interesul acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ., criticile formulate fiind grupate astfel:
- prima instanţă a încălcat formele de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., necomunicând părţilor cererea de intervenţie;
- sentinţa atacată conţine motive contradictorii şi străine de natura cauzei, reţinând date şi împrejurări străine pricinii;
- soluţia atacată este consecinţa faptului că instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul neîndoielnic al acestuia, neînţelegând că renunţarea la judecată "s-a făcut pentru evitarea autorităţii de lucru judecat";
- sentinţa atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, instanţa de fond neprecizând temeiul legal "potrivit căruia l-a absolvit de calitate procesuală pe pârâtul B.C-tin", respectiv "prin care respinge cererea de intervenţie".
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele şi criticile invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.
În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., înalta Curte constată că acesta nu este întemeiat, întrucât recurenţii, atât reclamantul cât şi intervenienta, au fost prezenţi la termenul din 9 februarie 2011, când a fost discutată admisibilitatea cererii de intervenţie şi s-a judecat fondul cauzei, nefiind, deci, vătămaţi prin invocata necomunicare a cererii de intervenţie, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost admisă în principiu.
În acest sens, sunt chiar dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurenţi, potrivit cărora îndeplinirea actelor de procedură cu neobservarea formelor legale atrage sancţiunea nulităţii numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Or, în cauză, nu se poate susţine că există o astfel de vătămare, de vreme ce, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 9 februarie 2011, recurenţii au fost prezenţi în faţa primei instanţe, formulându-şi apărările, inclusiv în raport cu cererea de intervenţie.
Nici în ceea ce priveşte fondul cauzei, criticile formulate de recurenţi nu sunt întemeiate.
Astfel, este necontestat în cauză şi rezultă din actele dosarului, inclusiv din încheierea de şedinţă din 9 februarie 2011, că reclamantul a renunţat la judecata primelor două capete de cerere, "respectiv la anularea poz. 1 din Anexa I a OM nr. 3967/24 mai 2005 şi la obligarea conducătorului MEdC (devenit MECI şi apoi MECTS) de a emite ordinul de profesor universitar pentru poz.22 Algebră, la Catedra de Matematică a Universităţii Spiru Haret din Bucureşti, începând cu semestrul al doilea al anului universitar 2003/2004", rămânând spre judecare capetele de cerere relative la plata daunelor materiale şi morale şi la penalităţile de întârziere a executării sentinţei.
Potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale".
De asemenea, conform prevederilor art. 18 din acelaşi act normativ, "Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă" (alin. (1)) şi în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru" (alin. (2)).
Rezultă din dispoziţiile legale citate că acordarea despăgubirilor în materia contenciosului administrativ este condiţionată de constatarea nelegalităţii unui act administrativ sau a refuzului nejustificat al autorităţii de a soluţiona o cerere ori de a efectua o operaţiune administrativă necesară pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim invocat.
Condiţia pentru acordarea despăgubirilor este, aşadar, în terminologia folosită de lege, ca instanţa de judecată să "soluţioneze cererea" (art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004).
Or, în speţă, aşa cum s-a arătat, capetele principale de cerere, având ca obiect anularea actului administrativ pretins vătămător - Ordinul nr. 3967 din 24 mai 2005 şi, respectiv, obligarea conducătorului autorităţii pârâte la emiterea unui nou act, nu au fost soluţionate de instanţa de fond, întrucât reclamantul a renunţat la judecata acestora.
Pe cale de consecinţă, întrucât nu a procedat la soluţionarea cererii principale, în mod corect şi în acord cu dispoziţiile legale citate, instanţa de fond a respins capetele de cerere accesorii, referitoare la daunele materiale şi morale şi la penalităţile de întârziere a executării sentinţei.
Nu este întemeiată critica recurenţilor, potrivit căreia instanţa de fond trebuia să acorde despăgubirile prin raportare la Sentinţa nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, întrucât această hotărâre judecătorească, deşi favorabilă reclamantului, se referă la alte acte administrative decât cel a cărui anulare a constituit obiectul judecăţii în cauza de faţă şi la a cărui judecată a renunţat recurentul-reclamant în faţa primei instanţe.
Mai mult decât atât, presupunând că prin Sentinţa nr. 1629 din 7 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ar fi fost anulat Ordinul nr. 3967 din 24 mai 2005, ceea ce nu s-a întâmplat, sau că cele două capete de cerere privind despăgubirile ar fi fost formulate drept consecinţă a anulării actelor ce fac obiectul sentinţei invocate, acţiunea reclamantului ar fi trebuit să aibă un alt temei decât cel prevăzut de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, şi anume dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, care se referă la solicitarea despăgubirilor pe cale separată, ulterior anulării actului vătămător.
Astfel, în conformitate cu aceste din urmă prevederi legale, "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" (alin. (1)) şi "Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)" (alin. (2)).
Or, în tot cursul judecăţii cauzei, atât în fond, inclusiv prin precizările formulate, cât şi în recurs, reclamantul a invocat drept temei al capetelor de cerere privind acordarea despăgubirilor dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, condiţiile prevăzute de acestea nefiind întrunite în cauză, aşa cum s-a arătat şi cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la lipsa de temei legal a sentinţei atacate şi la aplicarea greşită a legii de către instanţa de fond, pentru neprecizarea temeiului legal al absolvirii de calitate procesuală a pârâtului B.C-tin, respectiv al respingerii cererii de intervenţie, întrucât, pe de o parte, în cauză nu s-a constatat lipsa calităţii procesuale a pârâtului persoană fizică, sentinţa atacată fiind pronunţată în contradictoriu şi cu acesta iar, pe de altă parte, respingerea cererii de intervenţie este consecinţa firească a respingerii acţiunii reclamantului, cererea fiind formulată în interesul acestuia.
Celelalte critici ale sentinţei pronunţate de instanţa de fond, referitoare la greşita menţionare în considerentele acesteia a unor date şi împrejurări (cum ar fi, de exemplu, calitatea părţilor), nu sunt de natură să schimbe soluţia, reprezentând simple erori materiale, ce pot fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 281 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate, constatându-se că hotărârea atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente cauzei, în temeiul art. 312 din acelaşi cod, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, menţinând sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală şi suficient motivată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de reclamantul M.L. şi de intervenienta Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice - Secţiunea Naţională împotriva Sentinţei nr. 1364 din 23 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 35/2012. Contencios. Suspendare executare act... | ICCJ. Decizia nr. 354/2012. Contencios. Anulare act... → |
|---|
