ICCJ. Decizia nr. 347/2012. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 347/2012
Dosar nr.1353/33/2011
Şedinţa de la 25 ianuarie 2012
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 4569 din 15 septembrie 2011 Tribunalul Sălaj, secţia civilă a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Sălaj, invocată de pârâtă; a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta H.V.E., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., pentru eliberare diplomă de licenţă, în favoarea Curţii de Apel Cluj şi a dispus trimiterea cauzei instanţei competente.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Sălaj a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 443/2002 s-a înfiinţat Universitatea "S.H." din Bucureşti, definită de art. 1 ca fiind instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Reţinând că litigiile în legătură cu actele autorităţilor şi instituţiilor centrale se judecă în primă instanţă, conform art. 3 pct. 1 C. proc. civ., de curtea de apel şi că pârâta Universitatea „S.H." este o autoritate publică centrală, în sensul Legii nr. 554/2004, instanţa de fond a apreciat că acţiunea în legătură cu refuzul de emitere a diplomei de licenţă se impune a fi soluţionată de curtea de apel.
Prin Încheierea civilă nr. 682/2011 din 31 octombrie 2011 Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta H.V.E., în contradictoriu cu pârâţii Universitatea S.H. şi Universitatea S.H. - Centrul Teritorial Zalău, în favoarea Tribunalului Sălaj; a constatat existenţa conflictului negativ şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Cluj a reţinut că demersul judiciar al reclamantei vizează obligarea pârâtei Universitatea S.H. la eliberarea unor înscrisuri, respectiv diplome de licenţă şi suplimentele la diplomele de absolvire, despre care se susţine că se refuză nelegal îndeplinirea acestei operaţiuni, deşi este absolventă a facultăţilor pârâtei, iar eliberarea actelor solicitate decurge din activitatea sa.
S-a reţinut astfel că reclamanta a înţeles să conteste în instanţa de contencios administrativ refuzul nejustificat al pârâtei de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim al acesteia, respectiv acela de a i se elibera diploma de licenţă şi actele suplimentare.
Cum în speţă acţiunea reclamantei este fundamentată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, iar competenţa nu este una specială, curtea a apreciat că revine în competenţa materială a tribunalului soluţionarea cauzei, reţinând că nici una din pârâte nu se subsumează noţiunii de autoritate publică astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 lit. b) din lege.
În consecinţă, curtea a reţinut împrejurarea că pârâtele nu sunt organe de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public şi nici nu au dobândit statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acestuia, în temeiul prevederilor art. 21 C. proc. civ.
Înalta Curte, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul, conform art. 22 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Sălaj, secţia civilă.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituţii de învăţământ superior la eliberarea unei diplome de licenţă şi a altor acte de studii reclamantei, care este absolventă a Facultăţii de Psihologie - Pedagogie, Specializarea Psihologie, din cadrul Universităţii „S.H." - Centrul Teritorial Zalău.
În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noţiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiţie persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Or, în speţa de faţă, prin Legea nr. 443/2002, a fost înfiinţată Universitatea „S.H." din Bucureşti, ca instituţie de învăţământ superior, persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din HG nr. 81/2010, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi are rol de sinteză şi coordonare în aplicarea strategiei şi Programului de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, tineretului şi sportului.
Faptul că instituţiile de învăţământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condiţiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului naţional de învăţământ. Această reglementare prevedea că, la nivel naţional, autonomia universitară se manifestă prin relaţie directă a rectorului instituţiei de învăţământ superior cu Ministerul Educaţiei, care, printre altele, avea competenţa de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului şi de a-l suspenda din funcţie.
În cauza de faţă, Universitatea „S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecinţa unei delegări de competenţe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem naţional de învăţământ.
În mod evident, Universitatea „S.H." din Bucureşti este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcţionează doar ca parte a unui sistem naţional de învăţământ, care nu poate fi asimilată unei autorităţi administrative autonome sau unui organ central al administraţiei publice.
Prin urmare, pârâta aflată în discuţie este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.
În alţi termeni, Universitatea „S.H." nu îndeplineşte cerinţele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorităţii publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conţine o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.
În cauza de faţă, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorităţi publice locale.
În prezentul conflict negativ de competenţă sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menţionează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluţionează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Prin urmare, specificul litigiilor care se desfăşoară între persoanele fizice sau juridice şi administraţia publică determină, în mod necesar, existenţa unor reguli imperative în privinţa competenţei instanţelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, articolul aflat în discuţie instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice, respectiv criteriul valoric.
În cauza de faţă este aplicabil primul criteriu enunţat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu de contencios administrativ, faţă de împrejurarea că Universitatea S.H. din Bucureşti este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În altă ordine de idei, potrivit prevederilor art. 10 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
În speţa de faţă, reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuţie competenţa teritorială a instanţei în soluţionarea cauzei.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe H.V.E. şi pe Universitatea S.H. şi Universitatea S.H. - Centrul Teritorial Zalău, în favoarea Tribunalului Sălaj, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 343/2012. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 348/2012. Contencios. Conflict de... → |
|---|
